Balanţa… debalansată

RADU VIDA

Nu vă gîndiţi la dirijism. Dar – chiar dacă înlocuim cu un sinonim – trebuie să ne aţintim privirea spre planificare. Mă rog, spre o predictibilitate, dacă se poate, exactă, a ceea ce urmează să fie. Spun asta pentru că ştiu, am convingerea fermă că administrarea dezvoltării formează o legătură indestructibilă între impactul specific al culturii naţionale şi comportamentul organizaţional. Din acest punct de vedere, e bine de ştiut că orice societate caută să îmbunătăţească programarea „minţii colective” cu efortul economic de a încadra totul în paradigma indicatorilor eficienţei. Iar acest tip de management al statului, pînă la urmă, nu implică numai atragerea resurselor intelectuale competente, ci şi disiparea informaţiilor economice în rîndul tuturor celor care contribuie la închegarea indicatorilor de care sîntem interesaţi. Să mai spunem doar că trebuie să uităm de minciuna (interesată, e drept) a dezvoltării haotice. Planificarea a fost, de cînd lumea, una din motoarele dezvoltării. Fie şi dacă-i amintim pe Luther H. Gulick şi Lyndall Urwick, oameni de încredere ai preşedintelui D. Roosvelt şi care în lucrările lor au arătat importanţa deosebită a planificării şi organizării în economie şi administraţie.

Se vede treaba că nu prea ţinem cont de coordonarea marilor economii ale lumii. Dovadă: deficitul balanţei comerciale. Care – ne spune ultimul raport al Institutului Naţional de Statistică – este într-o alarmantă creştere. Mai pe înţelesul tuturor: exportăm mai puţin decît importăm. Şi importăm cu atîta… furie, încît pare că noi nu mai producem nimic sau că aducem mărfuri doar de dragul de a face ceva. Iar acest „făcut” înseamnă, picătură cu picătură, un rău şi mai mare la adresa economiei naţionale.

Să privim cifrele:

Pe primul trimestru al anului, deficitul balanţei comerciale a crescut la 1,966 miliarde de euro (mai mare cu 598,3 miliarde de euro decît perioada similară a anului 2015). E clar pentru toată lumea că marfa suportă nişte uzuri pînă la destinaţie: la valoarea preţului de la frontieră se adaugă cheltuielile de transport şi taxele aferente îmbarcării spre destinaţie. Exporturile FOB, aşadar, au depăşit cu 4,915 miliarde de euro (în creştere cu 2,4% altfel spus, faţă de primul trimestru al anului 2015). Pe primul trimestru al anului în curs acest indicator a înregistrat 13,846 miliarde de euro, în creştere cu 3,5% faţă de perioada aferentă lui 2015. Iar soldul balaţiei ni-l spune importul (CIF – la valorile despre care am vorbit, mai adăugăm asigurarea mărfii pînă la destinaţie şi alte cheltuieli). Rezultatul: importul la maşini, echipamente de transport şi utilaje a fost de aproximativ 15,1 miliarde de euro. Adică: 33% export şi 31% import.

Veţi spune: şi ce dacă?!

Dar nimănui nu-i poate fi indiferent de ce venituri are ţara. Şi, mai ales, cît pierdem prin dezechilibrarea balanţei comerciale. Cînd am vorbit de cultură naţională m-am gîndit la fiecare dintre noi, ca sumă la acea „minte colectivă”. Pentru că această cultură are un impact deosebit şi asupra managementului statului. Repet: nu-i vorba despre dirijism, dar fiecare trebuie să conştientizeze că, aici un pic de import de usturoi, să spunem, colo alt pic de sare, sau gablonţ, sau lipici, sau…

Iar la picăturile acestea trebuie să adăugăm şi marea risipă pentru alte şi alte obiecte de lux, care ar putea fi produse la noi. Realizăm, în acest fel, cît de nociv e să nu ştie dreapta ce face stînga. Să nu producă nici dreapta, nici stînga! Să ia totul de-a gata!

Şi asta să coste. Scump.