Augustin Pop: Transilvania. Consemnări, reflecţii, confesiuni

Apărută de curînd la editura Napoca-Star, cartea profesorului de la Zootehnia clujeană, cetăţean de onoare al Clujului, are o structură compoziţională aparte, fiind compusă din trei părţi distincte: 1) o primă parte care se referă la istoria Transilvaniei şi la devenirea ei în timp, de la ocuparea Daciei de către romani pînă în perioada instaurării dictaturii comuniste; 2) o seamă de pagini cu caracter memorialistic şi 3) pagini din încercările sale lirice şi ale altor poeţi consacraţi care au cîntat Transilvania. Mărturisesc sincer că două dintre aceste secţiuni le consider absolut parazitare. Mai întîi partea privind istoria patriei îmi place s-o parcurg din cărţile unor veritabili specialişti. Or, în acest caz, paginile de faţă nu pot fi decît modeste rezumate ale unor cărţi de specialitate care n-au forţa şi nici puterea de incidenţă ale acestora, cum ar fi cele despre iluminism, revoluţia de la 1848, despre Marea Unire sau despre Dictatul de la Viena. (Aici se strecoară la un moment dat şi cîteva scăpări deranjante, precum numirea de „vicar foramen” în loc de „vicar foraneu”, Ioan Alexei în loc de Ioan Alexi, faptul că Goga ar fi cumpărat castelul de la Ciucea de la „omul de cultură Ady Endre”, cînd, de fapt, l-a cumpărat de la văduva sa, că biserica de la Ciucea ar fi fost adusă din Munţii Apuseni, pe cînd soţia poetului a adus-o de la Gălpia etc.) Nici încercările lirice ale sale nu se ridică la nivelul cerut de o atare întreprindere, iar antologia de poezie patriotică din final pare şi ea lipită la un text care se vrea înainte scris cu scopul de a face educaţie civică şi moral-cetăţenească cititorilor. Singura parte viabilă a acestei cărţi, care se şi citeşte cu plăcere, priveşte secţiunea memorialistică, unde autorul evocă momente din călătoriile sale de specializare în SUA şi în alte ţări europene, stăruind asupra unor relaţii din care românii şi România aveau o bună recepţie. La polul opus se situează însă amintirile sale din epoca întunecată a ocupaţiei horthyste, cînd a trecut prin momente dramatice sau în orice caz definitorii pentru un român transilvănean ajuns în situaţia de a fi victimă a unor împrejurări în care tînărul elev, iar apoi omul matur a fost şicanat şi persecutat de reprezentanţi ai oficialităţilor ungare. Aceste pagini, de o sinceritate liminară, ne ajută să înţelegem mai bine politica şi educaţia hungaristă şovină şi xenofobă, care îşi face prezenţa în situaţii din cele mai diverse, ilustrative pentru un mod de politică naţională agresivă, manifestată în împrejurări de viaţă dintre cele mai felurite. Mai întîi facem cunoştinţă cu imaginea de teroare trăită de românii din Transilvania de după Dictat: copilul din Giurtelecul Şimleului, reîntors peste vară în vacanţă acasă, e arestat şi tratat ca un infractor ; student la Cluj, în 1946, suferă vexaţiile atacatorilor căminului „Avram Iancu”, salvîndu-se de la moarte doar prin faptul că se ascunde sub patul dormitorului; profesor universitar mai tîrziu, călătorind de la Cluj la congrese în Vest şi luînd avionul din Budapesta, e discriminat şi şicanat de autorităţile menite să-l protejeze. Citind aceste pagini de revoltătoare „interferenţe” ne confruntăm cu imaginea unui ins a cărui condiţie de „homo valahicus transilvanus” se răsfrînge, cînd benefic, cînd tragic, asupra devenirii sale spirituale, emblemă definitorie, interpretată ca stigmat pentru unii, dar şi ca un semn de mîndrie şi demnitate pentru alţii. Un patriotism de bună factură respiră din paginile evocării ţinutului şi satului său natal din Sălaj, iar povestea tatălui şi a familiei sale vine să acopere cu imagini pregnante drumul spre afirmare creatoare a unui om şi a unui destin memorabil, care se reţine.
Mircea Popa