Au nevoie Drepturile omului de Teologie?

Drepturile omului ni se prezintă astăzi ca o marcă a modernității, fiind percepute mai mult ca un construct politico-social și mai puțin ca o consecință a ceea ce are omul specific în ființa sa și care îl face unic în raport cu întreaga lume creată. Nimeni nu mai poate gândi și acționa astăzi în afara aceste veritabile matrici de gândire, care oferă calea cea mai simplă de înțelegere a demnității umane și a libertății pe care aceasta se fundamentează, fără a mai fi nevoie de vreo argumentare teologică sau filosofică.

Născute în marile frământări ale Revoluției franceze, dar și din marea dilemă etică de după cel de-al doilea Război mondial, drepturile omului opun universalismul uman, fundamentat pe natura umană, despotismului politic și social specific lumii medievale și premoderne care se afla la apus, dar și oricărei forme de abuz împotriva libertăților și a demnității omului comise de ideologiile totalitare.

Printr-o astfel de proclamație asumată din plin de curentul iluminist se revendica supremația omului în raport cu lumea și cu tot ceea ce îi determina viața, acesta extrăgându-și viața și drepturile exclusiv din natură, care i se supune tot mai mult. În această logică, filosoful englez Thomas Paine (1737-1809) afirma că „drepturile omului derivă din natura lui umană, iar drepturile naturale sunt cele care aparțin omului ca drept al existenței sale”. Acestora li se adaugă drepturile civile, văzute ca un „set de principii și libertăți care îi oferă omului perspectiva de a-și exercita calitatea sa de ființă socială”. Sublinierea pe care o face Paine este că „fiecare drept civil are ca fundament al său un anume drept natural, preexistent”.

Nimeni nu mai poate nega faptul că drepturile omului opun viziunii teologice a omului creat de Dumnezeu, dreptul natural „sacru, inalienabil și imprescriptibil”, care își revendică libertățile în raport cu sine însuși și cu natura din care face parte. Faptul însă că drepturile civile ale omului au un fundament în dreptul natural, ne ajută să înțelegem mai bine că drepturilor naturale derivă în primul rând din calitatea omului de ființă creată de Dumnezeu, a cărei origine este net superioară în raport cu tot ceea ce este creat.

Drepturile omului au ca fundament conceptul de libertate și pe cel de persoană. Nu de puține ori tocmai acestei libertăți i s-a acordat tot mai puțină atenție în raport cu importanța pe care o ocupă, atunci când vorbim despre drepturile fundamentale ale omului.

Totuși, drepturile omului, așa cum sunt ele formulate în gândirea modernă, și-au găsit un aliat în știința modernă a cărei autoritate se proclama infailibilă și a putut astfel să refuze orice fel de condiționare din partea Bisericii și a Teologiei. Acest lucru a dus la o tot mai largă asumare a drepturilor omului și la o afirmare a libertății politice și a democrației, dar pe de altă parte a creat un teren fragil în care istoria a arătat că politica și știința pot crea alianțe nocive prin care pot suspenda sau anula anumite drepturi, în funcție de necesitățile momentului. Progresul științific a fost văzut ca un argument care confirmă vizibil libertatea la care omul poate ajunge prin propriile forțe, care îi dau dreptul să-și reafirme drepturile sale fundamentale, dar și creeze altele noi, pe măsură ce cuceririle lui sporesc.

În treacăt fie spus, unul din drepturile fundamentale, exprimat în Declarația universală a drepturilor omului din 1948, este și acela de a promova progresul social și standarde mai bune în viață, lărgind astfel libertatea omului. În acest punct progresul se angajează să slujească adevăratei libertăți a omului.

Respingerea dialogului cu teologia și autosuficiența argumentativă înseamnă pentru drepturile omului refuzul celor mai oneste argumente, care pot fundamenta aceste definiri ale libertăților universale omului pe direcția împlinirii scopului înalt pentru care omul a fost creat: fericirea.

Fundamentate teologic și, astfel, ontologic, drepturile omului se pun la adăpost de reinterpretările tot mai multe și tot mai dese care ne sunt livrate de științele sociale, de biologie, de neuroștiințe, care construiesc noi câmpuri de înțelegere și de asumare a acestor drepturi. Prin recurgerea la astfel de argumente, drepturile omului capătă statornicie și se fixează într-o dimensiune transcendentă, deschizându-se spre adevăratul progres omenesc, care este unul în iubire și umanitate și nu în tehnologie sau știință.

Formulând astfel, putem corecta concepția că mai mult progres nu înseamnă neapărat mai multă libertate și mai multe drepturi, ca o parafrazare a spuselor celebrului sociolog Jose Casanova, „mai puțină credință nu aduce mai multă libertate”.

Pr. dr. Bogdan IVANOV