Atacul… apărării

Radu VIDA

Politicienii au intrat într-o frenezie greu de explicat. Şi cheltuie, în draci, bani pe… apărare. Exceptînd puţinele focare întreţinute de marile puteri ale lumii, unde atacul este cuvîntul de ordine şi unde părţile beligerante primesc, deopotrivă, arme, s-a instituit parcă un concurs de cine se apără mai abitir. Sigur că nu se ştie nimic concret şi nu există dovezi palpabile, dar se spune că şi ruşii, şi americanii, în timpul lungilor ani de război din Afganistan, vindeau arme şi combatanţilor mujahedini. Ciad, Nigeria, Congo Ucraina, Cecenia sau ciudatul Stat Islamic – sînt doar cîteva dintre ţările care au beneficiat, masiv, de armamentul ţărilor care, pînă la urmă, le-au atacat interesele.

Dar vorbeam de apărare…
Indiferent de cum le denumim, armele (pînă şi banala grenadă defensivă) omoară! Dar, în naivitatea lor, politicienii, care ne cred de-a dreptul proşti şi vor să ne facă să credem că există suliţe de apărare, arcuri defensive, după cum ar fi în stare să „explice” cum un tun antiaerian doboară numai avioane duşmane, fără să se atingă de dreptul la viaţă al oamenilor care conduc aceste drăcii zburătoare. Iar rachetele „de apărare” nu fac prăpăd decît în… rîndul rachetelor inamice, nu şi cînd cad în teritorii populate cu semeni. În realitate, însă, sub eufemismul „apărare” se ascunde nebunia unor politicieni în a vedea în toată lumea duşmani, precum şi înflăcărarea altora, militarii, care ţin cu tot dinadinsul să nu-şi piardă adevăratul obiect al muncii: războiul. (Evident că am putea glosa pe acest subiect, dezvoltînd ideea că, de fapt, militarii nu vor decît salarii babane şi dotări fantasmagorice, ei nefiind, de fapt, dornici de războaie adevărate, tocmai pentru că, aşa, nu se pot bucura de avantajele mai sus enumerate.) Apărarea, însă, dă posibilitatea tuturor categoriilor menţionate să taie felii importante din eforturile unei naţiuni de a se dezvolta, prin promovarea păcii şi a muncii. În detrimentul huzurului pe spinarea altora.

Un exemplu: Japonia.
Atacatori de-a lungul întregii lor istorii, japonezii au ieşit din vizor, ca să zic aşa, odată cu terminarea celui de al doilea război mondial. Ba, putem spune, evenimentul a adus compasiunea întregii lumi, prin pierderile cauzate de atacurile devastatoare ale americanilor. Emoţia colectivă ştergînd ororile pe care această armată le-a comis în Asia. O vreme, atacatorii americani au compensat pierderile provocate de bombele lor ucigătoare, susţinînd cu arme şi trupe securitatea acestei părţi a lumii. Numai că, progrese remarcabile s-au făcut şi în domeniul fabricării armelor. Aşa că, se pare, există şi în acest domeniu o supraproducţie, care nu mai poate fi… oferită.

Trebuie cumpărată!
Din acest motiv, Guvernul japonez a anunţat cel mai mare buget de… apărare din toate timpurile: 96.340 miliarde de yeni, echivalentul a 688 miliarde de euro. (Observaţi, vă rog, că anunţul premierului Shinno Abe nu a umblat cu basmele din folclorul autohton de 2 % din PIB. Omul a spus clar, cu cifre ce includ pînă la ultimul ban, de cît are nevoie armata pentru a se înarma. Doar ziariştii au remarcat că este pentru a treia oară consecutiv în care bugetul apărării creşte cu 2% pe an). Ca orice politician, însă, şi premierul nipon a dat-o la întors şi a explicat că toată povestea asta cu apărarea (a găsit şi ţapii ispăşitori: China şi Coreea de Nord), deci, suma imensă alocată merge, de fapt „în sensul unei – auziţi!! – reforme fiscale şi, în acelaşi timp, a consolidării finanţelor, pentru că este singura cale viabilă” (???). Şi a mai precizat omul că această alocare nu are nici o legătură cu creşterea economică. Asta pentru că, spunem noi, creşterea (lor) economică este un indicator tot atît de ambiguu ca şi produsul intern brut (la alţii).
Păcăleală pe toată linia, cu alte cuvinte.