Asta ştim, asta facem?

La ţară, pe ţarină, pe pajişte, inclusiv la munte, ziua dată de Dumnezeu înseamnă trudă multă, dar făcută cu drag, căci e socotită datorie împlinită, doar vaca trebuie hrănită, mulsă, la porc trebuie rînit, cartofii trebuie semănaţi, prăşiţi, stropiţi, culeşi etc. etc. … La ţară, pe ţarină, pe pajişte, inclusiv la munte, omul e, într-adevăr, parte a Naturii.

La ţară, pe ţarină, pe pajişte, inclusiv la munte, se aude un zumzet uşor şi foarte felurit: albinuţele se întrec la cules polenul, greierii cîntă cine ştie de ce, dar au şi ei treaba lor, doar în poveste au ajuns de pomină, şi mii de gîze freamătă căutîndu-şi hrana. Animăluţele mici sau mari fac acelaşi lucru, căci dacă doar ar sta şi ar mormăi, fornăi sau rage – ele ştiu că altfel s-ar prăpădi, căci asta e Legea.

La oraş, între balcoane şi asfalt nestropit ca lumea, inclusiv în cele mai răsărite şi ferchezuite, ziua dată de Dumnezeu înseamnă încă de bună dimineaţă îmbulzeală în autobuz, tramvai sau metrou, goană, stres, nervi, înjurături crîncene, iarăşi goană, stres, îmbulzeală, nervi, priviri chiorîşe, goană, stres, nervi … La oraş, între betoane şi asfalt nestropit ca lumea, inclusiv în cele mai răsărite şi ferchezuite, omul a uitat demult că e parte a Naturii.

La oraş, între betoane şi asfalt nestropit ca lumea, inclusiv în cele mai răsărite şi ferchezuite, se aude permanent un zumzet imens: claxoane, scrîşnet de frîne, de roţi, sirene de salvări, pikamere nesimţite ce-ţi găuresc neuronii tăi şi strada ta tocmai cînd a fost gata asfaltată şi reparată. Se-aude un bîzîit permanent, nesfîrşit, de televizor dat la maxim şi unde politicienii se ceartă pe rupte tot timpul. Se-aud celulare, strigăte, înjurături de oameni sătui de una, de alta, chiar şi de vara toridă, toată lumea discută politică, desigur, şi fotbal, bineînţeles, doar la astea se pricep perfect, nu-i aşa, toţi. Zoon-politikon – animalul social, animalul politic – omul, bizonul simplu adică, se pare că nu ştie că dacă doar vorbeşte, cîrteşte, se ceartă şi suduie, asta zău că nu ţine nici de foame, nici de sete, nici de prosperitate, nici de progres, nici de viitor ca lumea.

De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, aceste concepte: progres, bunăstare, viitor nu le-am prea auzit în limbajul lumii, nici măcar la bizonii-politicieni, care parcă sînt mai fermecaţi de plăţile poliţelor decît de proiectele serioase, judicioase, ambiţioase şi realizabile cît mai curînd.

Sau, poate, mă-nşel? Începe să mişte ceva? Să dea Domnul !

E vară, e cald, e frumos, aşa că nu e imposibil să fii optimist şi, evident, aşa se şi cuvine. Va veni toamna şi se vor culege şi roadele: albinele vor avea, precis, miere în stupi, veveriţele – alune şi ghinde în scorburi secrete, greieraşii poate vor cînta într-o altă poveste mai dreaptă, rîndunicile au plecat în ţări mai calde, dar se vor întoarce şi poate vor fi mai bine primite decît studenţii români care au studiat în occident, ţăranul va scoate cartofii, va treiera grîul … Şi noi, orăşenii, vom lua cu asalt supermarketurile cele pline cu de toate, inclusiv cu E-uri şi scumpete, vom vorbi la celulare aproape non-stop, ne vom lăsa hipnotizaţi de televizor programîndu-ne, sigur, creierul pe violenţă, ceartă şi urît, căci oricum realizatorilor nu le pasă, şi vom cîrcoti entuziast şi îndîrjit, în media, între prieteni, la serviciu, la colţul străzii şi acasă, pînă la ultima picătură de energie!

Căci natura cea nouă a omului, obiceiul tîmpit adică, nu-i Natura Naturata, asta e, din păcate sigur.