Aş vrea să anulăm acel: „Adio, doamnă”!

În urmă cu aproape treizeci şi cinci de ani, pe când îmi începeam cariera de jurnalist profesionist la „Scânteia tineretului”, am încălcat legea. Am încălcat-o cu bună ştiinţă. Ceauşescu dăduse un act normativ aberant, în care se spunea că nu mai ai voie să te adresezi nimănui decât cu apelativul: „Tovarăşe”. La nuntă, trebuia să-i spui naşului „tovarăşe naş”, la înmormântare, „tovarăşe ţârcovnic”, „tovarăşe cioclu” ori „dii, tovarăşe cal de la dric”, iar la cârciumă, nu mai aveai voie să strigi după chelner „băiete”, „garcon”, „maestre”, „meşterică” sau altele asemenea, ci „tovarăşe ospătar”. Erai tovarăş cu toată lumea, ce mai. Lege aberantă, desigur, dar pentru a cărei strictă respectare, noi, jurnaliştii de la „tineretului”, fuseserăm amarnic prelucraţi de un activist de la centru, unul mic şi rotofei, cu faţă de ghişeu unde se plătesc amenzile.

Cu toate astea, tot ne-am dat în petic. Eu şi conducerea ziarului. Mă aflam în Maramureş, în documentare, când am prins un subiect care nu era în plan. Ultimul drum al Mocăniţei. Fusese dată în funcţiune linia ferată normală iar de bătrânul trenuleţ nu mai avea nimeni nevoie. Am scris atunci un reportaj, intitulat: „Adio, Doamnă Mocăniţă!” Iar şefii redacţiei n-au avut de lucru şi mi l-au publicat.

De acest Crăciun, am constatat că acel „Adio” pe care l-am scris în urmă cu atâta amar de vreme, mai este valabil şi azi. Nu în Maramureş, ci în Ţara Moţilor, la puţini kilometri depărtare de Cluj, pe Valea Arieşului. Desigur, veţi spune că „adio” chiar asta înseamnă: o despărţire pentru totdeauna. Dar câteodată, este eficient ca „adio” să fie schimbat cu „bine ai revenit”. Aşa cum s-a întâmplat în Bucovina. Unde abandonata Mocăniţă a fost repusă în funcţiune. Iar astăzi, o locomotivă ca un samovar, trăgând după ea câteva vagoane mici, încălzite cu sobă cu lemne, pe care aburesc plăcinte poale-n brâu şi căni cu ţuică şi vin fiert, duce turiştii uluiţi şi încântaţi de atâta frumuseţe printre minunile de obcine.

Anul acesta, de Crăciun, mergeam pe Valea Arieşului către schitul mititel din lemn, cu numai trei călugări, pierdut între crestele care mărginesc Valea Poşăgii. Chiar la intrarea în vale, peste râu este un pod de dimensiuni reduse, lucrat în filigran de metal. Un pod ca penrtu trenuleţul din Disneyland. Uimirea mea a fost imediat lămurită de un localnic: „Pe aici trecea demult mocăniţa”.

Acum, nu mai trece. Abia când m-am întors la prietenul meu Nelu, la cabană, la Vidolm, am băgat de seamă că prin dreptul porţii lui trece o linie ferată îngustă. Nu o observasem pentru că era îngropată în zăpadă. Când am pornit înapoi către Turda, am fost mai cu băgare de seamă la versantul care mărgineşte drumul şi Arieşul şi am văzut că linia ferată există intactă pe zeci de kilometri. Doar că este ascunsă de vegetaţie.

Şi mi-am dorit ca acel „adio” al meu rostit în urmă cu treizeci şi cinci de ani în Maramureş, să nu mai fie valabil aici, în Ţara Moţilor. Să treacă din nou, prin Apuseni, doamna Mocăniţă, cu o locomotivă cât un samovar şi vagoane încălzite cu sobă cu lemne, pe care să stea căni cu palincă şi vin de Ciumbrud, alături de tăvi cu haioş şi gomboţ.

Iar turiştii din toată lumea să stea agăţaţi de ferestre cu capetele afară şi să se se mire că s-a băgat tren prin Rai.

Sorin Ovidiu  Bălan