ARHITECTUL E CEL CARE REGLEAZĂ RITMUL VIEŢII (I)

• La aniversarea celor 75 de anotimpuri – Arh. Ionel VITOC •

Michaela Bocu: Stimate domnule arhitect Ionel VITOC, doresc să trecem peste stereotipurile interviurilor lipsite de substanţă, avînd drept protagonişti interlocutori care nu au habar unul de altul, cînd interviatorul nu ştie mai nimic despre intervievat, nu-i cunoaşte viaţa, opera, specificul preocupărilor şi mecanismul psihologic. Îndrăznesc să cred că vă cunosc – iată premisa de la care pornim în această călătorie, dialog intelectual sau cum vreţi să-i spunem. Şi de la convingerea că arhitectul, care intervine direct în elaborarea şi concretizarea ambianţei generale, este cel care reglează, pînă la urmă, ritmul vieţii, estetizînd spaţiul în funcţie de propria-i viziune, dar întotdeauna cu gîndul la cei care vor umple acel spaţiu. Aşa ar fi ideal, cel puţin. Cum comentaţi?

Arh. Ionel Vitoc: Arhitectul, pînă la urmă, este şi el un om, cu capacităţile şi limitele lui, agerimea şi lentoarea sa, sociabil sau retras. În istoria mai îndepărtată, numele arhitecţilor s-au pierdut în uitarea timpului. De regulă, cei cu realizări importante au rezistat timpului. S-au pierdut multe nume cu realizări importante. Azi este ceva obişnuit ca numele unui arhitect să rămînă necunoscut. Cei ce au făcut compromisuri de la etica profesională doresc să fie înghiţiţi de anonimat. Alţii, ale căror lucrări au fost modificate de constructori, beneficiari sau chiar de colegi de-ai lor, nu-şi adjudecă paternităţile.

Spaţiul este definitoriu pentru un arhitect. Stăpînirea acestuia, modelarea lui sau dimensionarea acestuia definesc valenţele profesionale. Toate celelalte elemente, precum decoraţiile, culorile, sînt farduri efemere, care în timp se uzează moral şi fizic, se pot schimba cu moda zilei.

Arhitectul simte că omul trebuie să trăiască, să muncească să se recupereze şi se străduieşte să creeze spaţii adecvate fiecărei necesităţi pe care să le folosească în siguranţă. Organizarea spaţială, detaliile de execuţie şi decoraţiile, materialele de construcţii completează valenţele unei clădiri făcînd-o mai agreabilă, mai optimistă.

Ceea ce creează arhitectul nu e numai pentru sine, ci răspunde unei societăţi.

M.B.: Vă propun să facem un salt peste cîteva etape istorice şi vă întreb cine v-au fost maeştrii care v-au învăţat rigorile expresive ale arhitecturii, care v-au ‘’ordonat’’ entuziasmul tinereţii, tensiunile şi arderile interioare, călăuzindu-le spre sinteze manifeste în spaţiul uman şi social?

Arh. Ionel Vitoc: Departe de ceea ce este azi. În tinereţe am trecut prin multe greutăţi. Criza de după război am trăit-o alături de părinţi: lipseau alimentele de bază (nici vorbă de portocale sau ciocolată), cumpăram drojdie şi o bucăţică de marmeladă (din cutie de lemn) pe un ou pe care ni-l dădea bunica. Au venit detenţia lui tata, apoi iarna grea, foametea din Moldova, Festivalul internaţional al tineretului şi studenţilor, pînă în 1957 o serie de evenimente dure. Cu toate acestea, speram că va veni o vreme mai bună. Şi, într-adevăr, aşa se derulau vremurile.

În liceu eram preocupat de diverse probleme care presupuneau iniţiativă sau ataşament. Am ocupat pivniţa casei amenajînd un laborator de chimie. Am început să scriu poezie şi proză, am înfiinţat un cerc literar, m-am alipit diferitelor organizaţii sportive, inclusiv scrimă, dar cel mai bine m-am afirmat la ping-pong. N-aveam treabă cu politica.

Primul meu mentor în literatură a fost profesorul Georgescu.

La Şcoala Tehnică de Arhitectură nu pot să spun că am avut un mentor, pentru că atunci mă familiarizam cu o disciplină şi un termen nou: arhitectura. La facultate, însă, orizontul meu s-a deschis atît spre profesorii mei, Tiberiu Ricci, Mihail Caffe, Pătraşcu şi mai ales Cezar Lăzărescu, la acea vreme deschizător de drum (în anii 60 arhitectura românească s-a integrat stilurilor de arhitectură modernă occidentală), precum şi spre Frank Lloyd Wright, Le Corbusier, Louis Kahn, exemplele din Franţa, Statele Unite, Japonia fiind “ordonatorii” ideilor generaţiei noastre.

M.B.: Cum aţi evoluat, din punct de vedere profesional, căror provocări a trebuit să le faceţi faţă de-a lungul unui parcurs care însumează, iată, o jumătate de veac, sau mai mult?

Arh. Ionel Vitoc: Evoluţia unui om e condiţionată de multipli factori care te obligă de multe ori să renunţi sau să-ţi sacrifici unele plăceri. Nu am fost o promisiune şi nici n-am devenit un etalon profesional, ci un om care a muncit cu rezultate, mai mult sau mai puţin. M-am adaptat atît situaţiei – teme primite spre rezolvare – anturajului uman, cît şi am venit în întîmpinarea unor necesităţi în special urbane, cînd conjunctura mi-a dat ocazia. Numeroase schiţe, proiecte, gînduri acumulate le-am materializat – voluntar – şi de care au profitat alţii. Retrospectiv vorbind, pot să spun că am parcurs cîteva etape semnificative: arhitect şef al unui oraş cu o istorie robustă în dezvoltarea sa administrativă, Sibiu, unde acest post era tradiţional ocupat de arhitecţi; întocmitor al schiţei de sistematizare (Plan Urbanistic General) al municipiului Cluj-Napoca; autor al Grand Hotel Italia, poate cel mai complex din Transilvania; proiectantul complexului subteran din P-ţa Avram Iancu, rămas în fază de proiect, care ar fi putut schimba esenţial caracterul zonei urbane centrale. Acestea sînt cîteva repere şi proiecte de mare impact, ce-mi jalonează întreaga mea evoluţie profesională. Fireşte, am sute de proiecte de diferite grade de complexitate, unele cu impact în viaţa socială şi urbană a oraşului.

M.B.: Aţi imaginat/ proiectat/ modelat, în cele din urmă, volume, spaţii, dîndu-le înfăţişare nouă, ‘’încărcînd’’ – dacă putem spune astfel – spaţiul cinetic cu semnificaţii optice şi temporale în care aţi înmagazinat o parte din personalitatea dumneavoastră, din trăirile, din visele dumneavoastră. După ce valori morale v-aţi condus şi pe care le urmaţi şi astăzi?

Arh. Ionel Vitoc: Cu timpul, privind în urmă, îmi dau seama că tot ceea ce am făcut a fost mai mult pentru alţii. Bucuria şi satisfacţia mea au constat în a-i face pe alţii să se simtă bine. Orice lucrare, oricît de mare sau mică, am gîndit-o spre a satisface beneficiarul direct, cît şi comunitatea, beneficiarul indirect. O casă gîndită a satisface pe cel ce-o foloseşte am gîndit-o şi pentru cel dinafara ei. Funcţionalitatea a fost principala mea preocupare. Am căutat să găsesc cea mai bună rezolvare funcţională la o temă dată. Produsul te reprezintă, chiar dacă conjuncturile realizării lui sînt diferite.

Dacă aveam bani cînd m-am mutat în fosta casă a lui D.D. Roşca, o înlocuiam cu una nouă. N-am făcut aşa şi am urmat paşii mărunţi ai toleranţei.

Casele proiectate de mine, însă, mă reprezintă. Eu consider că un om nu se poate depăşi, poate să progreseze însă.

M.B.: Dacă ne gîndim la arhitectura antichităţii – admirabil prezervată pînă în zilele noastre, parcă tocmai pentru a ne da de gîndit – vedem cum aceasta (arhitectura) se completează cu sculptura şi cu ambientul, rezultînd o scenografie plină de cadenţe, de o dinamică a spaţiului cu multiple perspective. Pornind de aici, să spunem că, graţie dumneavoastră, Clujul s-a îmbogăţit cu cea mai spectaculoasă construcţie a ultimelor decenii, care domină Cetatea de pe latura ei sudică – Grand Hotel Italia. Care consideraţi că sînt lucrările care vă reprezintă şi în care aţi investit creativitate, imaginaţie, talent şi, nu în ultimul rînd, iubire faţă de meserie, iubire necondiţionată, în general?

Arh. Ionel Vitoc: Volumele concepute sînt simple, două corpuri geometrice – paralelipipede – sînt puse în opoziţie. Un volum orizontal formează un soclu evazat celui ce se dezvoltă pe verticală. Acest concept transmite siguranţă şi echilibru.

Nu am căutat excentrisme care să “rupă gura”, să facă praf privitorul. Am răspuns la cele două cerinţe: ale beneficiarului şi ale comunităţii. Cerinţele beneficiarului, acelea de a fi o construcţie utilă, funcţională, stabilă şi economică, iar cele ale comunităţii – să fie un obiectiv prezent în cadrul urban, uşor de reperat, ajutat şi de poziţia sa pe un promontoriu al dealului Feleac.

Conceptul urbanistic al întregului parcelar a fost astfel gîndit: o construcţie înaltă, înconjurată cu construcţii joase de parter, două etaje şi mansardă, astfel amplasate încît spaţiul verde să joace un rol important.

Din păcate, această gîndire a planului urbanistic, deşi aprobat, nu a fost respectată.

*

Grand Hotel Italia este cel mai complex obiectiv turistic din oraş şi unul dintre cele mai mari din ţară la gradul de cinci stele – plus. Mai degrabă este un centru de congrese, dispunînd de spaţiile adecvate: o sală de conferinţe de 1200 locuri divizabilă, dublată de săli mai mici situate la mezanin, spaţii generoase pentru expoziţii, două mari restaurante, bar de zi şi de noapte, SPA şi multe altele. Acest complex a deschis pentru Cluj-Napoca poarta de intrare pentru organizarea de conferinţe şi congrese la nivel naţional şi internaţional, la cel mai înalt nivel de deservire. E un element care suplimentează valenţele oraşului. Acest concept, grandios prin spaţiile sale, aduce un beneficiu cert oraşului ce s-a dorit întotdeauna să fie de cinci stele şi capitală culturală europeană.

Această clădire, al cărei autor sînt, mă reprezintă. Nu este singura. Am şi alte realizări de dimensiuni mari, sediul E.On Gaz, sau mai mici, vila Cristina, vila Bianca. Toate mă reprezintă. Mă regăsesc în majoritatea proiectelor mele. Sînt realizări în care lumina şi spaţiul joacă roluri determinante precum flexibilitatea soluţiei.

M.B.: Clujul de ieri şi de azi sau Clujul contemporan. L-aţi cunoscut pe cel de ieri, îl cunoaşteţi pe cel de azi. Cum poate fi caracterizată această evoluţie, dacă ea există, prin ochiul arhitectului?

Arh. Ionel Vitoc: În dezvoltarea sa, un oraş poate fi considerat diferit. Unui trecător i se poate părea excepţional, altuia, dacă i-a fost spartă maşina, îl va vedea altfel; unii n-au sensibilităţi estetice şi apreciază oraşul după timpul pe care-l străbat: e un oraş mare sau e aglomerat. Cel care a trăit în oraş poate avea alte considerente. Poate să privească prin nostalgia anilor petrecuţi în tinereţea petrecută pe maidanele, azi construite. Îşi poate regăsi iubita în iarba grădinilor din Zorilor, azi pline de blocuri. Dacă te detaşezi de iubirile tinereţii, ale studenţiei sau ale primelor tale succese şi încerci să fii sărac în sentimente, Clujul cel de azi este altul faţă de cel de ieri. Vechiul oraş, medieval, azi este numai centru istoric, o parte din zona centrală. La Cluj-Napoca există o ruptură între centru şi cartierele noi. Nu neapărat obositoare, cartierele noi n-au agresat zona centrală, cele construite mai aproape de zona centrală pînă în 1990, pe Dragalina sub Cetăţuie, se încadrează bine în peisaj.

Din păcate, nu acelaşi lucru îl putem spune despre unele construcţii noi care agresează: stadionul, sala polivalentă, blocul de pe str. Constanţa.

Întrezăresc un viitor Cluj-Napoca plin de contraste, eterogen, lipsit de o matrice. Aşa cum de zeci de ani centrul istoric e dominat de cantoane, în viitor oraşul va căpăta o faţă neuniformă. Îl vom iubi aşa cum va fi.

M.B.: Dar Clujul de mîine? Cum va fi el, cum l-aţi vedea aşezat pe planşetă şi apoi ‘’relocat’’ în teren?

Arh. Ionel Vitoc: E greu să ordonez viitorul unui oraş într-o perioadă în care ţelurile nu există. PUG-ul de azi e depăşit înainte de a se naşte. Artere de circulaţie vitale sînt obstrucţionate.

M.B.: Mai poate fi dirijat în vreun fel haosul urbanistic care a pus stăpînire pe nucleul oraşului, ca să nu mai vorbim despre suburbiile acestuia? Sau, altfel spus, mai este loc de iniţiative conceptuale solide în Clujul de azi?

Arh. Ionel Vitoc: Haosul urbanistic reflectă în spaţiu direcţia societăţii noastre de după 1990, lipsită de ordine şi respect faţă de legi. Nu sînt un pesimist, dar pot să spun că multe din prevederile urbanistice ce trebuiau realizate în timp – 20-50 de ani – s-au blocat datorită intereselor meschine, personale, care n-au ţinut seama de colectivitate.

Reţeaua stradală este compromisă, acele străpungeri sînt blocate de noile clădiri, ele însele impropriu amplasate pentru funcţiunile lor. A se vedea Calea Moţilor, str. Aurel Vlaicu, Stadionul, Aeroportul.

În Cluj, din sec. XIX nu s-a realizat nici un parc, spaţiile verzi doar s-au ocupat. S-au ocupat toate rezervele din terenuri lăsate libere, prevăzute în comunism pentru dotările de cartier.

Ceea ce s-a construit după 1990 sfidează urbanismul, iar arhitectura luată la bani mărunţi nu se ridică la nivelul celei anterioare. Să nu uităm că intervenţiile brutale din Bucureşti pentru realizarea Casei Poporului constituie cel mai mare complex mondial de arhitectură “postmodernistă”, nu comunistă. Unele realizări valoroase ale vremii sînt catalogate ca fiind “blocuri comuniste”. Este mai degrabă o realizare în timpul perioadei comuniste. Blocurile noastre, ca formă, le găsiţi în toată Europa de Vest a anilor 1960-1990 şi chiar peste Ocean. Ele s-au construit în perioada “comunistă”, dar modelul era occidental. Şi să nu confundăm merele cu perele. Blocurile de la noi răspundeau clasei de mijloc din occident, iar noi le comparăm cu cele de lux?

Cu toate acestea, Cluj-Napoca se poate remodela, mai greu, dar se poate, cu o condiţie, adică să ne punem cap-compas nişte obiective majore şi să ne ţinem de ele, să se realizeze: reţeaua stradală; circulaţia se poate îmbunătăţi prin realizarea de parcaje colective funcţionale, amplasate unde trebuie; gestionarea deşeurilor menajere; spaţii publice: pieţe urbane şi parcuri; realizarea unor obiective importante: Centrul cultural de muzică, Centrul cultural de arte, Spitalul de urgenţă, Centrul de congrese ş.a.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro

(Continuare în numărul de mîine al ziarului)