APROAPE UN VEAC DE IUBIRE de IOAN GHIOLŢEAN

• DEBUT LA 91+ •

Pledoaria din Prefaţa semnată de Prof. univ.dr. Onufrie Vinţeler este extrem de caldă şi profesionistă, iar titlul, admirabil, îndreptăţeşte aprecierea cărţii. Cuvîntul meu, de acum, se doreşte a fi un oamagiu pentru cei care au făcut posibilă apariţia unui volum de poezie, deosebit de frumoasă. Sincere, absolut sincere felicitări autorului pentru aceste versuri de suflet curat, precum şi editoarei – dna Prof.Voichiţa Pălăcean-Vereş – cea care a gîndit un titlu atît de inspirat – ,,Aproape un veac de iubire”- ştiind că autorul a depăşit 91 de ani! Cartea am primit-o doar cu cîteva zile în urmă. şocată de frumuseţea versurilor, ca ale unui adolescent de 16-17 ani, am regretat că nu am lăsat deoparte alte multe solicitări şi nu m-am aplecat cu mai multă atenţie asupra celor două caiete care mi-au fost încredinţate cu cîţiva ani în urmă. Lecturînd caietele-însemnări am remarcat un fior poetic şi, aşa cum apar poeziile în acest volum de debut, la cei 91de ani ai inginerului Ioan GHIOLŢEAN (n.11.o6.1924), volumul face cinste celor care i-au dat viaţă şi zbor în lume, pentru a nu se pierde în vremurile de acum şi a celor care vor veni. Felicitări şi pentru cele două coperte, foarte sugestive, prima chiar impresionant de expresivă. Din ,,În loc de prefaţă”,semnată de Prof.Onufrie Vinţeler, aflăm date personale despre autor şi despre familia domniei sale (mama ,,era descendentă din neamul eroului moţ Cloşca’’). A venit Diktatul de la Viena, dar familia sa nu s-a refugiat. A rămas în Cluj şi aici şi-a făcut studiile, apoi a urmat Institutul Politehnic din Bucureşti, Facultatea de Electromecanică, absolvit în 1950, după care a fost repartizat la Întreprinderea ,,Unirea”, ca şef al Serviciului Tehnic – Compartimentul Invenţii şi Inovaţii (care coordona şi activitatea Bibliotecii tehnice) unde şi-a desfăşurat activitatea pînă la pensionarea din 1984.

Ne-am cunoscut în urmă cu 50 de ani, el şef şi eu bibliotecară. Deşi clujeni, nu ne-am mai reîntîlnit decît în urmă cu vreo cinci ani, dintr-o pură întîmplare. (Oare, întîlnirile de peste ani sînt chiar întîmplătoare? Sau aduc bucurii!) Citindu-i versurile şi prin ele sufletul şi sensibilitatea umană, înţeleg de ce a fost întotdeauna apreciat în mod deosebit ca şef al Serviciului Tehnic şi preţuit pentru înţelegerea subordonaţilor şi a celor care voiau să inoveze, pe care i-a încurajat mereu. Inteligenţa, calmul şi echilibrul tehnic (dar şi uman) au fost reperele care l-au impus. În 1967, venind o Campanie împotriva absolvenţilor de facultate care nu s-au prezentat la post, plus alte ,,cuţite” venite din partea unora cu anumite ,,responsabilităţi”, am plecat din acea unitate. Înainte de a pleca, solicitînd un sfat, jurista de atunci(care azi nu mai e în viaţă) mi-a spus,,…tovarăşa… < legile, ca şi femeile, de aceea au fost făcute pentru a fi violate>. N-am să uit nici în mormînt acest ,,avertisment”, valabil şi azi!

***

Poetul Ioan Ghiolţean a debutat în adolescenţă, încă în 1940, la doar 16 ani

Volumul ,,Aproape un veac de iubire” se deschide cu ,,Cuvîntul autorului. Omagiu? Mai degrabă omagii!” prin care aduce mulţumiri celor care l-au însoţit pe parcursul apariţiei volumului: Prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler – ,,pentru efortul depus nu numai în citirea şi selecţionarea manuscriselor mele încîlcite” şi un ,,însetat în descoperirea şi promovarea de adepţi şi talente literare ascunse în cenuşa păsării ,,Phoenix”; d-nei Marta Beuran ,,specialist în scotocirea şi vînarea talentelor literare ascunse şi modeste sau timide”; d-nei Prof.Voichiţa Pălăcea-Vereş, editoarea şi cea care a dat un titlu atît de inspirat acestui volum şi pe care o apreciază în versuri dedicate: ,,Floare între flori, Voichiţa,/Ea este o avis rara…” În încheiere, cuvintele adresate soţiei Ildiko sînt un oamgiu meritat pe deplin, subliniind,,…sprijinul moral, de încurajare permanentă a partenerei mele de suflet, care m-a ţinut mereu sub focul impulsurilor creative care au dus la naşterea acestei Cărţi. Un omagiu special i se cuvine EI, lui Ildiko, care-mi uşurează amrgul vieţii, prin iubirea şi grija necondiţionată ce o caracterizează, ferindu-mă de singurătate”. Frumos omagiu şi îndreptăţit, pentru că Ildiko este o fiinţă extrem de pozitivă şi optimistă.

Urmează un ,,Autoportret”: N-am fost strălucitor în viaţă./M-am străduit să dau povaţă./Ce-am adunat pe calea-mi nonageră,/Poveţe dăruite, în viaţa-mi pasageră! şi apoi, ,,Primii fiori, (1940-1948)” capitol dedicat, în mare parte, Adrianei Borcoman, ,,prima mea iubire” şi care are ca moto versurile sale:,,Gîndurile toate mi le-am strîns în pumn/ şi-am făcut din ele versuri de album”. Amintim doar două titluri semnificative, dar şi exprimarea sentimentului pe care l-au trăit cei doi adolescenţi: ,,Ţie, prima mea iubire”: Te-a sărutat pe bucle/Vicleanul Cupidon,/Ţi-a-mpurpurat obrajii/Prin cîntu-i monoton.(…)/Văd taina juvenilă/ A dragostei zîmbiri. Dar se pare că viaţa a ales o altă cale, pentru fiecare, regretul autorului fiind evident în aceste ultime versuri: În drum plînge trecutul/şi jocuri de copii,/ Copilăria plînge/Prin salbe argintii.(1941).

Dar şi mai tîrziu, în 28 mai 1949, la Bucureşti scrie: ,,Te-am aşteptat” – Te-am aşteptat în parcuri odată cu amurgul/Cu primăvara-alături credeam c-ai să revii;/Am întrebat copacii, potecile şi burgul,/Augurii ca să-mi spună pe unde întîrzii… Urmează un capitol – A plecat un înger – impresionant pentru trăirile de atunci, cînd soţia OLI a plecat de lîngă el, lăsîndu-l pentru un timp dezorientat, aşa cum i se întîmplă fiecăruia dintre noi cînd îşi pierde aproapele. Dar, optimismul nonagenarului de acum l-a făcut să-şi regăsească echilibrul: ‘’Mi-e inima bolnavă de tristeţe,/Tristeţea despărţirii de tot ce ne-a unit!/E vană aşteptarea, dar eu aştept zadarnic,/Că-i moartă şi speranţa de cînd ne-ai părăsit!(Durere)… Cea care i-a prelungit viaţa este fiica sa, Lucica, inginer, cadru universitar, adorată şi foarte apropiată de sufletul său. Cap. Tălmăciri – traduceri adolescentine dezvăluie cultura şi ,,multiculturalitatea” autorului. Sînt traduceri din Lamartine (1941), Petofi Sandor (1941), Jacques Rosigny (1942), creaţii după Leopardi, V. Hugo, Paul Geraldy, Ady Endre, Jozsef Attila, Aprily Lajos.

Urmează Cap. Anexe în care ,,Cine este Ildiko?”este o destăinuire la care subscriu: ,,cunoscuţii şi prietenii ne laudă ca model de convieţuire. Unii, mai ales vîrstnicii singuratici, ne invidiază tacit sau deschis”. Versurile din final sînt un răspuns edificator: ‘’Ai apărut din neguri de clepsidră,/Luceafăr matinal, în ziua vieţii mele./Amurgul mi te-a scos în cale/Tîrziu, dar totuşi în clipe netîrzii,/Ai dat un nou impuls vieţii mele,/Un sens, de cînd te-am regăsit.

Urmează două capitole Un spic desprins din buchetul amintirilor de licean, printre care şi evocarea poetului Radu Stanca ş.a. În Cuvînt de încheiere. Impresii inspirate din viaţa unui nonagenar nu face altceva decît să exprime regretul că noi, românii, sîntem un ,,popor bun, paşnic, tolerant, căruia Destinul…i-a norocit o ţară edenică… sînt inteligenţi, dar orbi…ei se dezbină politic, religios…” şi multe alte sublinieri în acest sens. Este o carte de suflet care stîrneşte amintiri şi regretul că astăzi sentimentele sînt exprimate într-un limbaj, uneori, vulgar, care provoacă repulsie – cel puţin mie. Chiar dacă, citind cartea, parcă te afli într-o perioadă/atmosferă retro (romantică), învăluită în sentimente sincere, curate, ea merită a fi citită tocmai pentru căldura sentimentelor mărturisite şi la această vîrstă: 91+ (cum zice autorul). Totodată, cartea dovedeşte că ,,De la tinereţe pîn’ la (bătrîneţe) senectute”, uneori sentimentele se păstrează nealterate, încrustate în cuvinte care pornesc din inimă şi rămîn în inima cititorului. Harul cu care a fost dotat autorul ne aduce mereu în amintire că lectura unei poezii de înaltă calitate, chiar dacă azi ea nu se mai ,,practică” în acest mod, este benefică. Parafrazînd ceea ce spunea Radu Stanca (pe care-l evocă) – ,,Să-ţi iubeşti cărţile”, Ionel Ghiolţean şi-a iubit caietele în care au rămas înscrise sentimentele adolescentului din 1940, caiete care, pe parcurs (cu unele întreruperi) s-au îmbogăţit şi au văzut, în acest octombrie 2015, lumina tiparului. Cinste lui şi soţiei sale, Ildiko, care l-a impulsionat pentru a-şi tipări gîndurile de demult, precum şi cele de mai tîrziu. În final, reiau un citat tot din Radu Stanca: ,,Citeşti. E ora cînd frunţile pipăie îngereşte lumina…”

Silvia POPESCU