Aniversări: NEGOIŢĂ LĂPTOIU – 75

Clujul n-a dus niciodată lipsă de artişti plastici de primă mînă şi, prin urmare, nici de evenimente expoziţionale care să pună în lumină o „producţie” artistică, nu doar cantitativ, ci şi calitativ remarcabilă. Atunci cînd urbea someşeană dispunea de spaţii ample, de galerii pe măsura efervescenţei creatoare a breslei, cărora li se adăugau simezele generoase ale unor instituţii publice şi nu doar improvizate galerii de apartament, frecvenţa vernisajelor, dar şi a generoaselor rubrici specializate ale revistelor au impus, cu necesitate, şi apariţia unei consistente echipe de comentatori. Critici care veneau din orizontul Facultăţilor de Istorie şi Filologie cu autoritatea unei baze teoretice solide, scriitori şi jurnalişti care împlineau trecerea spre public a demersului plastic cu o lectură emoţional imaginativă la fel de exactă şi de utilă în finalitatea ei. Împătimit la rîndu-mi de lumea penelului şi daltei, i-am cunoscut bine nu doar pe mînuitorii lor, ci şi pe cei din echipa comentatorilor. Erau mulţi, generoşi şi profesionişti. Cei mai numeroşi şi cu o admirabilă expresivitate a scrisului. Erau mulţi, au mai rămas cîţiva. Timpul.., condiţia umană.., atîtea lucruri care se răzvrătesc împotriva bietei pascaliene trestii a trupului omenesc!

Dar, iată, că uneori timpul e generos cu unii dintre noi. Iată că Negoiţă Lăptoiu, profesorul, istoricul şi criticul de artă, prietenul de care m-au apropiat răsfăţate după-amiezi şi înserări în atelierele din „Grigorescu” şi vernisajele din marile, centralele galerii ale Uniunii Artiştilor Plastici, fie-le ţărîna uşoară căci nu mai sînt!, dar şi din galeriile „Filo”, „Tribuna”, „Radio”, „Casa Universitarilor”, Biblioteca Centrală Universitară, Biblioteca Academiei, Institutul de Lingvistică sau Clinica Universitară „Clujeana” şi dintre toate acestea cele mai multe de domeniul amintirii şi alte şi alte, iată dar, dom’ Nego se pregăteşte să socotească în seama sa trei sferturi de veac.

I-am admirat totdeauna natura activă, dinamică, aşa cum îi este şi vorba care pare a se grăbi s-o ia înaintea gîndului, neobosita însoţire a destinului artistic al plasticienilor clujeni şi nu numai, cercetarea laborioasă a universului de creaţie al clasicilor, trudă din care şi-a sporit şi nuanţat solida zestre teoretică, înţelegerea ascunselor legi şi subtilităţi ale acestei minunate arte în care ochiul şi mîna se logodesc sub puterea aceluiaşi har.

I-am preţuit hărnicia pe care o atestă cele treizeci de monografii, albume, enciclopedii, lucrări de sinteză, în care se regăsesc nume de referinţă ale plasticii româneşti, dar şi zecile de prefeţe de catalog la vernisaj.

I-am preţuit sfiala şi urbanitatea prezenţei în lumea atît de agitată a orgoliilor artistice, discreţia şi generozitatea, fiindcă Negoiţă Lăptoiu este o natură constructivă şi dialogică, un comentator de artă făcut să înţeleagă şi să propună, un critic care detestă cîrcoteala. Şi mai e ceva ce mi-a plăcut şi îmi place la Negoiţă Lăptoiu, faptul de a citi creaţia plastică nu doar în datele specificităţii ei expresive, nu doar în împlinirea sau neîmplinirea tehnicilor care structurează această expresivitate, ci şi ale sensibilităţii omeneşti pe care aceasta o îmbracă şi pe care ne-o restituie. Căci opera de artă, indiferent de natura ei, este rodul trudei unui om care vrea să-şi împărtăşească trăirea, emoţia, cu semenul său.

La mulţi ani, prietene Negoiţă Lăptoiu! Ani mulţi, cu spor într’ale spiritului, dom’Nego!.

Horia BĂDESCU

***

Eram în anii aceia, o mînă de tineri, cam de aceeaşi vîrstă, porniţi să cucerim înălţimile artei şi ale literaturii. Ce ne unea? Fireşte, o prietenie care se legase între noi în împrejurările unei comuniuni de idei şi aspiraţii. Ne întîlnisem într-un moment al istoriei contemporane, într-o ţară în care singura modalitate de a evada din corsetul dogmelor era refugiul în biblioteci (în librării, în paginile revistelor de cultură, unele venite din străinătate, pe căi obscure), în sălile Muzeului de Artă, în expoziţiile plasticienilor (în galeriile de picturi, sculpturi sau lucrări grafice capabile a înfăţişa nu atît imaginea lumii materiale din preajmă, cît mai ales aceea a lumii interioare, spirituale). Şi uneori, în serile de poveste, în atelierele pictorilor sau ale sculptorilor din Clujul nostru drag: la Alfred Grieb pe strada Şt. O. Iosif, la Laurenţiu Buda, în clădirea cu ateliere din cartierul Gheorgheni, la Sandu Cristea în cartierul Grigorescu etc. Întîlnirile regale erau însă la baciul Romul Ladea, maestrul care ne povestea despre lumea şi prieteniile de odinioară, dintr-un anturaj al „Almei Mater Napocenssis” în care căutam a ne integra, chiar dincolo de hiatusul pe care îl produsese războiul cu urmările lui prelungite. Între aceşti băieţi frumoşi, cum eram pe atunci, Negoiţă Lăptoiu avea, desigur, individualitatea sa, marcată de ambiţia de a cuprinde într-un viitor (care s-a dovedit a nu fi chiar atît de îndepărtat) toată viaţa laborioasă a Artiştilor Clujeni, în organizarea de expoziţii personale acestora, în prezentări care prefaţau caietele retrospective, în cercetarea Şcolii de Arte Frumoase de odinioară, în cele cinci volume ale „Incursiunilor în arta românească”, în sintezele enciclopedice ş.a.m.d. În acest grup (fără statut de organizare, evident) era Mircea Ţoca, asistentul universitar care beneficia deja de burse de studii şi afirmări în străinătate. Dar trebuie să menţionez, în coagularea la Cluj a unei echipe de istorici şi critici de artă, cum nu cred să aibă rivali în ţară, meritul tutelar al academicianului V. Vătăşianu, o autoritate în materie, de necontestat. O adusese de la Arad pe Viorica Guy Marica, ce se ilustrase între Cerchiştii de odinioară de la Sibiu, îl promovase dintre studenţii săi pe Gheorghe Arion, îşi pusese speranţe în Marius Porumb, ajuns la rîndu-i membru al Academiei Române, în Mircea Ţoca, Nicolae Sabău, András Kovács, Alexandra Rus, Adriana Morar şi nu în ultimul rînd în Negoiţă Lăptoiu.

De numele lui Negoiţă Lăptoiu aveau să se lege mari expoziţii retrospective, organizate pe vremea directoratului său la Muzeul de Artă din Cluj. Dar, nu numai. L-am întîlnit, în anii de mai încoace (fireşte întîlnirile noastre n-au rămas, cu timpul, numai nişte încrucişări episodice de trasee clujene), mereu pe drumuri, ţinînd ore, în calitate de profesor universitar la Oradea, Timişoara, Iaşi şi mai ştiu eu pe unde. Pentru că exista (există) la el o energie extraordinară şi o dorinţă de a umple nişte goluri în recuperarea sau în impunerea unor artişti, ca şi a unor fenomene artistice, cum rar se întîlneşte. Bineînţeles, totul dublat de o neistovită sete de cunoaştere şi aprofundare ştiinţifică a domeniului în care s-a impus, în ani, ca un reputat specialist, o somitate unanim recunoscută. Fără morgă însă, cu o căldură şi o putere de apropiere colegială, mai mult chiar, prietenească, între oameni (între preopinenţi) care a făcut din el mereu un preţuit om al Agorei, deschis tuturor opiniilor şi iniţiativelor, nu fără a-şi impune cu autoritate propria opinie, convingerile solid argumentate, credibile, viabile.

Aşa ne-am petrecut noi tinereţea, cu momernte cînd frumoase, cînd mai înnourate, dar întotdeauna sincere. Aşa, apropiat, l-am simţit mereu pe Negoiţă Lăptoiu în toţi anii aceştia prin care ne-am petrecut viaţa, fiecare cu domeniul lui de preocupări, dar întîlnindu-ne oricînd cu plăcere pentru a schimba păreri, impresii, aprecieri critice ori entuziaste, despre lumea noastră artistică, culturală şi nu numai. Pe nesimţite am ajuns, iată, la o vîrstă despre care unii spun că ar fi … înaintată. Personal, nu cred. Îl simt pe camaradul, pe prietenul Negoiţă Lăptoiu la fel de tînăr ca atunci cînd ne ţineam de şotii, provocîndu-l pe baciul Ladea cu tot felul de întrebări năbădăioase. Şi acum, de pe alte aliniamente ale prestaţiei noastre sociale, fireşte, îmi place să cred că ne ţinem de şotii la fel de picante, bunăoară în cadrul redacţiei „Oraşul”, revistă de cultură urbană, condusă de generosul arhitect Ionel Vitoc, în întîlnirile de fiecare marţi, la amiază… Căci, să nu-mi fie luată în nume de rău, părerea mea e că Negoiţă Lăptoiu (dar nici eu) n-am îmbătrînit deloc. Cel puţin spiritualiceşte. Şi acest lucru mi se pare esenţial.

Aşa că, La Mulţi Ani!, prietene de-o viaţă, Negoiţă Lăptoiu!

Constantin CUBLEŞAN

Un intermezzo epigramatic la studiile în arta românească

Domnului prof. univ. dr. Negoiţă LĂPTOIU:

Pe-acest bărbat distins şi cult,

Pe care-o lume-ntreagă-l ştie,

Îmi place mult să îl ascult,

Iar să-l citesc e-o bucurie!

E un munte de cultură,

De-o aleasă modestie

Şi-n materie de pictură

E o enciclopedie.

Prin ce a publicat

Cu ştiinţă şi cu dăruire,

Istoria l-a condamnat

Definitiv, la nemurire!

Consider că-i un fapt normal

Să spun, Lăptoiu Negoiţă.

Pentru progresul cultural,

E-un angrenaj, nu doar rotiţă

Eugen ALBU