Andreea Jura – Dan Haja ÎN LUMINA CREPUSCULARĂ A VISULUI, METAFORE…

Dansul. Un schimb vivace de replici. Gesturi. Şi virtuozităţi. Definitorii pentru succesul întregului spectacol. În spatele soliştilor – trupa de balet. Împreună susţin un anume ritm, o subtilă plastică a mişcării conversaţionale şi o împletitură ingenioasă şi precizie întru frumos. Iar această sumă de virtuţi coregrafice ne face pe noi, spectatorii, să ne simţim bine. Confortabil. Cînd vedetele „de-o clipă” se îndreaptă spre cabinele lor, spectatorii mai tresaltă la una sau alta din colosalele execuţii tehnice. Şi, mental, se lasă purtaţi acolo, unde n-au fost şi nu vor ajunge niciodată: pe scenă. Lăsînd dansul să le inunde fiinţa. Şi freamătă.
Ar fi trebui să stau de vorbă cu toţi. Imposibil, nu? Dar am ales acest cuplu, nu neapărat pentru că numele lor pe un afiş face „sală plină”, ci pentru că există – vedeţi prea bine – posibilitatea ca prin ei să putem cuprinde întregul.

– Aţi terminat studiile coregrafice în 2008, respectiv 2009. Ce v-a… mînat în luptă, ca să spun aşa?
Andreea Jura: Eu am început la vîrsta de 4 ani. Cursuri la o şcoală particulară, în Timişoara. Părinţii mei au hotărît pentru mine. Eram foarte energică, îmi plăcea să dansez şi, cu siguranţă, trebuia să-mi consum undeva energia. Cred că ai mei s-au gîndit că, pentru orice fată, e bine să dezvolte un corp frumos. În orice caz, nu s-au gîndit că voi ajunge balerină. Oricum, adevărata şcoală de coregrafie am început-o în clasa a VII-a. Eram înscrisă la balet, dar urmam un liceu cu profil teoretic, de limba germană, şi îmi era greu să mă decid încotro s-o iau. În cele din urmă, am spus punct şi m-am mutat la Colegiul Naţional, unde era şi o secţie de coregrafie. Sînt o fire ambiţioasă , aşa că am recuperat repede tot ceea ce colegele mele învăţaseră încă din clasa a V-a.
Dan Haja: Şi pentru mine au ales părinţii. Nici nu se putea la acea vîrstă să-mi aleg eu calea. Şi, oricum, nu cred că s-au concentrat, atunci, asupra unei viitoare meserii. Părinţii mei sînt oameni modeşti, cu meserii comune. Dar aveau abonamente la teatru. Le plăcea Nu aveam însă înclinaţii spre niciuna din manifestările scenice ale momentului. Or fi văzut o oportunitate în cursurile de balet? Nu ştiu. Dar nici nu cred că s-au gîndit la modul serios că s-ar putea să ajung, la un moment dat, chiar solist. Am început baletul la vîrsta de 10 ani. La Cluj-Napoca. Aici, la acest liceu de coregrafie, am învăţat una din miile de posibilităţi ale autodisciplinei. Eu îmi impuneam să fac mai mult şi mai bine, aşa că, încet-încet, totul a devenit pasiune. Şi am prins drag de studiul la sală, de reuşitele, tot mai evidente, în această dificilă şi, totodată, antrenantă formă de manifestare artistică.

– Privind retrospectiv, a fost greu să vă însuşiţi toate tehnicile teribile pe care ni le prezentaţi? Aţi avut frustrări sau spaime? V-aţi simţit mai… aglomeraţi, să spunem, faţă de colegii dumneavoastră de la alte licee?
D.J: Nu putem să spunem că ni s-a furat copilăria, că am trudit nu ştiu cît de mult, că am muncit mai mult decît colegii noştri de prin alte părţi. Nu! sigur, ca orice sport de performanţă, nici baletul nu este chiar o treabă uşoară. E vorba, într-adevăr, de foarte mult studiu. Dar nu pot să spun că e greu. Mai ales că, odată cu trecerea timpului, totul devine pasiune. Iar bucuria asta nu poate fi, nicidecum, o povară. În arta baletului, concurenţa primeşte valenţe deosebite şi specifice. Iar cei care au în sînge acea dorinţă de a cîştiga… cîştigă.
A.J.: Eu cred că ţine de fiecare copil în parte. Depinde cît de mult îşi doreşte sau, mai bine spus, cît de departe doreşte să ajungă. Eu pot să vorbesc doar despre mine. Şi pot să vă spun că, dacă îmi puneam ceva în cap, trebuia să şi realizez. N-am ieşit niciodată din sala de balet pînă nu eram mulţumită de ceea ce trebuia să fac. Îmi asumam acest lucru. Şi asta îţi dă o nemaipomenită senzaţie. De satisfacţie. De uşurare, cînd, în fine, totul iese aşa cum îţi doreşti. Nu e neapărat vorba despre a-ţi depăşi colegii, ci de a te depăşi pe tine însăţi. Şi asta, credeţi-mă, îţi uşurează fantastic munca!

– În general, atunci cînd cineva o ia înaintea altora, naşte invidii.
D.J.: Într-o clasă, de regulă, există mai mulţi competitori. Nu numai eu îmi doream să-mi însuşesc, cît mai bine, tehnicile baletului clasic. E destul de rar cînd într-o clasă există doar un singur talent. Iar competiţia este superbă. Benefică pentru toată lumea.
A.J.: La studiu nu se măsoară orgoliile. Toată lumea sau aproape toată lumea e conştientă că e nevoie de clarificări. Ne ajută profesorii. Ne ajutăm între noi. Sigur, sînt unii care insistă mai mult…

– Cum se cern, pînă la urmă, vîrfurile? Valorile, vrau să spun.
D.H.: La început se fac selecţiile după fizic, să ai picioare drepte, coloana dreaptă… Pe parcursul anilor, apar tot felul de obstacole, să le zic. Pe măsură ce creşti – muzicalitatea, spre exemplu. Nu poţi să fii pe lîngă, nu? Apoi, pot apărea şi alte probleme, ca urmare a efortului, a dezvoltării etc. Dar lucrurile încep să se contureze după ce termini şcoala. Nimeni însă nu poate spune: tu vei fi! Trebuie păstrată acea flacără, dacă nu vi se pare prea patetic ceea ce spun. Să arzi! Şi atunci lucrurile ajung pe un făgaş normal. E nevoie şi de multe interpretări clasice, neoclasice, moderne… Aşa înfloreşti. Şi creşti.
A.J.: În cartea maestrului Vasile Solomon se poate citi că talentele apar ca ghioceii, primăvara. Neîndoielnic că e nevoie de timp. Timpul le aşează pe toate. El face ca să se poată asimila, aşa cum trebuie, întreaga tehnică, să dobîndeşti experienţă şi o anume uşurinţă în execuţii mai dificile. Dansînd, cu alte cuvinte. Primind roluri. Experimentînd. Şi, bineînţeles, crezînd tot timpul că se poate şi mai bine. Dacă tot m-aţi întrebat, trebuie să vă spun ceea ce cred eu cu toată fiinţa mea: trebuie să fii constant.

– Cît munciţi în medie?
D.H.: (rîde) Tot timpul.
A.J.: Dacă nu facem studiu la sală, muncim acasă, cu gîndul. Nu rîdeţi! Tot timpul ne preocupă felul în care va arăta o priză sau alta, o intrare sau alta.
D.H.: Vedeţi dumneavoastră: asta ţine tot de mentalitate. Să luăm ca exemplul „Lacul lebedelor”. Trei ore şi jumătate. Patru acte. Nu s-a mai scris balet mai frumos decît el. Nu cred că, ajuns acasă, poţi să speli vasele şi să te detaşezi. În primul rînd că eşti „mort”. Fizic eşti epuizat. Dar mintea lucrează. Se presupune că ai dat tot ceea ce ai putut. Şi apoi te gîndeşti: Ce am făcut bine? Ce am făcut rău?…
A.J.: …. cum poţi să faci mai bine, nu? Poate e cel mai important lucru. Chiar dacă ţi-a ieşit la fix, cum se spune. Pentru că am mai zis: tu, în sinea ta, vrei să creşti. Mereu.
D.H.: Poate că e puţin exagerat. Poţi să faci o mie de alte treburi, dar tot cu gîndul la spectacolul viitor eşti, zău!

– Unde v-aţi întîlnit?
D.H.: Întîmplarea, destinul… El te alege. El te duce. N-am fost întotdeauna la Cluj-Napoca. Ne-am întîlnit dansînd.
A.J.: Eu am terminat la Timişoara şi am avut o audiţie la Teatrul din Sibiu. Acolo era o trupă nou înfiinţată, trupă tînără, multe spectacole şi destul sprijin financiar… Dan era acolo de un an, dansa deja roluri de solist, dar şi eu am avut şansa să primesc rolul Clara din „Spărgătorul de nuci”. Atunci am dansat prima oară împreună.
D.H.: Şi de atunci tot împreună sîntem…

– Iar la Cluj…?!
A.J.: Continua acea poveste cu „Nu există posturi în Operă”.
D.H.: Am dansat odată, întîmplător, la Cluj şi aici a intervenit maestrul Solomon în cariera noastră. Domnia sa ne-a recomandat pentru Opera Naţională de aici.

Şi în faţa căruia ne plecăm cu smerenie.
***
Disponibilitatea de repertoriu este enormă la tot ansamblul de balet al Operei Naţionale Române. Nu plictiseşte. Din contră. Corespondenţele sufleteşti între solişti, corpul de balet şi public s-au sudat firesc. Anotimpurile, Lacul, Coppellia… Vor fi şi scene neconvenţionale, după cum dansul va fremăta şi în pluşul şi aurul sălii de Operă. Oricum şi oriunde, un schimb vivace de replici.
Dansul…

Pagină realizată de
Radu VIDA
Foto: Nicu Cherciu