Amintiri despre viitorul NATO

cu ambasadorul George Maior, negociatorul principal al aderării României la Alianță

Aderarea României la NATO s-a petrecut de îndeajuns de mult timp încât ziua care îi este dedicată să fie estompată de întîmplări cotidiene. Totuși, când avem un agresor cu notorietate nu deprate de granițele țării, chezășia pe care forța Alieanței ne-o oferă, că nu vor exista războaie care să ne distrugă viața așa cum o știm, merită un moment de reflecție. Poate că astăzi, după 20 de ani, suntem îndeajuns de NATO încât să râvnim la șefia organizației. Dar lucrurile nu au stat întotdeauna așa, aderarea fost un proces complex, derulat întâi cu amânări și ulterior accelerat de atacul terorist de din 11 septembrie. Despre momentele de formare a parteneriatului României cu NATO, despre avantajele văzute și nevăzute ale acestuia, ca și de spre viitorul său discutăm cu clujeanul George Maior, pesonaj de numele căruia sunt legate negocierile de aderare la Alianță, la fel numele altui clujean, Vasile Pușcaș, este pomenit când se discută despre necogierile cu Uniunea Europeană.

– Domnule ambasador George Maior. E o etichetă pe blazonul orașului faptul că doi clujeni au negociat aderarea României la două instituții vitale pentru dezvoltarea ei democratică. În perioada 2000-2004, când ați îndeplinit funcția de secretar de stat și șef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică și Politica de Apărare în cadrul Ministerului Apărării Naționale, ați coordonat, din punct de vedere strategic și militar, aderarea României la Organizația Tratatului Nord-Atlantic. Care au fost temele supuse negocierii? Și de ce a fost nevoie de negocieri? Observăm că Finlanda și Suedia au fost admise recent fără vreo astfel de etapă?

– Negocierile au vizat o transformare cu caracter sistemic a structurii forțelor armate, o regândire a concepției strategice a apărării, elemente privind etape de realizare a acestor mutații de fond, ritmul și cuantumul de alocare a resurselor, schimbări legislative, posibila contribuție a României la apărarea colectivă, perspective privind dezvoltarea capabilităților naționale sau punctele cheie de interoperabilitate cu NATO. Sunt foarte multe aspecte aparent tehnice dar care erau necesare pentru obținerea deciziei politice de admitere în Alianță. Au fost discuții, evaluări și negocieri grele, aproape săptămânale, atât cu structurile Alianței cât și cu statele membre. Noi veneam după decenii de apartenență la Pactul de la Varșovia, cu o filozofie complet diferită de înțelegere a apărării, foarte ideologizată. Statele recent admise în Alianță – Finlanda și Suedia – au parcurs în decenii aceste etape, fiind într-un parteneriat avansat cu NATO – negociat în timp – dar preferând din rațiuni istorice neutralitatea. Circumstanțele strategice grave în care a fost prins continentul după invazia Rusiei în Ucraina au schimbat radical atitudinea lor tradițională, determinându-le să facă și pasul ultim spre apartenența la NATO. Un pas eminamente politic pentru că militar și strategic lucrurile erau bine pregătite din timp.

– Vă aduceți aminte momente mai importante, poate tensionate sau dimpotrivă, relaxante, momente de ușurare sau puncte de inflexiune, să spunem, în derularea negocierilor?

– Cel mai tensionat moment și poate un punct de inflexiune important s-a petrecut precis în data de 11 septembrie 2001, atunci când America a fost lovită pe propriul teritoriu de atacul terorist masiv Al Qaeda. Mă aflam chiar atunci în sediul NATO pentru discuții și am fost cu toții evacuați, noi și toți oficialii Alianței, poate pentru prima dată în întreaga istorie a organizației. Mi-am dat imediat seama imediat că va urma o schimbare de paradigmă a concepției de securitate a NATO, pentru care trebuia să fim pregătiți rapid ca stat candidat. Din fericire, deciziile înțelepte luate atunci în plan național au permis nu numai continuarea procesului de aderare dar și accelerarea discuțiilor și negocierilor cu o Alianță angajată la rândul său într-un proces de transformare, la care începusem deja să contribuim semnificativ și noi, chiar înainte de aderarea formală. În plus, participarea noastră promptă la misiunile din Afganistan și Irak, unde s-au testat și acumulările de interoperabilitate cu forțe importante a unor state NATO, a ajutat la decizia finală de admitere a României în Alianță.

– Se știe că Boris Elțin a încercat să obțină de la președintele Clinton asigurarea că primul val de aderare din postcomunism, cel din 1999, va fi și ultimul. Președintele rus n-a insistat totuși pentru că era dependent de banii americani. Atunci când a aderat România, Rusia era deja condusă de Vladimir Puțin, același care astăzi cere ca alianța să revină la compenența din 1999. A încercat Putin să intervină la acea dată împotriva lărgirii NATO sau e doar o retorică recentă. ? Ați avut de înfruntat vreo ingerință rusească în negocierile de aderare?

– E multă propagandă pentru că niciun document oficial NATO nu a prevăzut vreodată vreun aspect privind eventuale limite ale lărgirii; dimpotrivă, politica „ușilor deschise” a fost și este poziția clară a Alianței cu privire la admiterea de noi state membre. Rusia a încercat intr-adevăr să influențeze negativ procesul de extindere, inclusiv în privința noastră, mai ales prin mijloace informative. Am fost însă bine pregătiți pentru detectarea și contracararea subtilă dar eficientă a acestor acțiuni.

– E un loc comun în discursurile acestor zile faptul că România a dobândit prin aderarea la NATO cele mai importante garanții de securitate din istoria sa? Puteți să detaliați cum funcționează pe teren umbrela de securitate a NATO și, eventual, să menționați și lucruri aflate mai puțin la vedere, alte avantaje decât cele de ordin militar de care România a beneficiat după aderare?

– Articolul V din Tratatul de la Washington, așa zisa clauză a muschetarilor „toți pentru unul…” este fundamentul apărării colective: orice stat supus unei agresiuni teritoriale va fi apărat de Alianță. Dar pe lângă această garanție unică de securitate aș mai menționa efectul de descurajare produs de forța militară intrinsecă a organizației, care ne este atât de util astăzi, după cum se poate lesne observa. În fine, de la aderarea la NATO s-a putut sesiza și un puternic efect economic, pentru că investitorii vor căuta și un mediu certificat de stabilitate și securitate. În acest sens, e suficient să analizați evoluția spectaculoasă a investițiilor străine în România după aderare.

– România a mai semnat în istorie tratate diplomatice și de securitate din care unele fie nu au fost respectate, fie nu le-am respectat chiar noi. Sunteți un specialist în relații internaționale, spuneti-ne prin ce se deosebește actualul acord cu NATO de alte tratate de securitate încheiate de România în trecut?

– Într-adevăr, am mai beneficiat de garanții de securitate dar ele nu au fost credibile datorită unor circumstanțe politice și geopolitice adverse. Nu au putut funcționa. În plus, unele alianțe din care am făcut parte au fost impuse în conjuncturi nefavorabile, unele chiar dramatice. Garanția oferită de NATO este credibilă, atât politic și cât și militar, se bazează nu doar pe o forță de apărare fără egal în plan strategic global ci și pe împărtășirea liberă a unor valori democratice comune. E o împletire unică de principii și interese de securitate, cu caracter defensiv, nemaiîntâlnită în istoria alianțelor, de la cele din Grecia Antică până la cele din războaiele mondiale, dacă vreți. De aici și unicitatea dar și durabilitatea sa.

– Se vorbește de o vulnerabilizare a NATO în eventualitatea revenirii lui Donald Trump la Casa Albă. Ați lucrat în calitate de amabasador cu ambele administrații americane, atât cu democrații, cât și cu republicanii. Sunteți familiarizat și cu resorturile interne ale Organizației Atlanticului de Nord. Credeți că un președinte, fie și înzestrat cu personalitatea neobișnuită a lui Donald Trump, poate deturna alianța de la scopul ei fundamental, cel de apărare a statelor membre?

– Nu. Am participat chiar la discuții cu fostul președinte Trump și această problemă nu s-a pus niciodată. Este vorba de altceva, de necesitatea asigurării de către state a unor resurse adecvate pentru apărarea colectivă, aspect asupra căruia administrația Trump a insistat întotdeauna. E o chestiune asupra căreia insistă și NATO, ca organizație. Este iluzoriu și naiv să crezi că securitatea se realizează cumva gratuit iar istoria a arătat în nenumărate rânduri acest lucru.

George Cristian MAIOR este Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în Regatul Haşemit al Iordaniei. Anterior, a deţinut poziţia de ambasador al României în Statele Unite ale Americii, în perioada 2015 – 2021.

În perioada 2000-2004 a îndeplinit funcţia de secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politica de Apărare în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. În această calitate a coordonat, din punct de vedere strategic şi militar, aderarea României la Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic.

La 4 octombrie 2006, George Cristian Maior a devenit al patrulea director al Serviciului Român de Informaţii. În cei peste opt ani petrecuți la conducerea acestei instituţii (până în februarie 2015).

Licenţiat în drept, George Cristian Maior a obţinut în 1992 titlul de Master în Drept Internaţional si Comparat al Universităţii George Washington, Washington D.C. În 1997 i-a fost acordat titlul de doctor în Drept Internaţional, la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. Teza sa de doctorat, „Naţional şi european în jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg”, a fost nominalizată în anul 1998 la Premiul Most acordat de UNESCO.

Caius CHIOREAN