Pe Părintele Bartolomeu (Valeriu) Anania l-am întâlnit întâia oară la Mănăstirea Sihăstria. Era la începutul anilor ’80. Venise în vizită la părintele Cleopa, cu puțin timp înainte de a vedea lumina tiparului cartea marelui Avvă de la Sihăstria, Despre credința ortodoxă, altfel de catehism ortodox. Era prefațată de arhimandritul Bartolomeu, directorul de atunci al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
Părintele Cleopa îl întâlnise cu mulți ani înainte pe Bartolomeu Anania, în vizitele făcute Patriarhului Justinian, la București, când Bartolomeu Anania era arhidiacon și bibliotecar, ucenic apropiat al celui de al treilea patriarh al României, care în vremuri grele i-a oferit, cu multă dragoste, ajutor părintesc arhimandritului Cleopa Ilie.
În perioada respectivă mulți dintre călugării de faimă ai Bisericii Ortodoxe Române erau în închisoare, Patriarhul Justinian aflându-se uneori neputincios în fața furiei comuniste și a valurilor amenințătoare care loveau tot mai puternic corabia Bisericii. Totuși, părintele Cleopa, grație bunăvoinței și intervențiilor speciale ale Patriarhului Justinian, a scăpat de temniță, dar a cunoscut în acei ani încercările, opreliștile și cenzura comunistă.
Bartolomeu Valeriu Anania a bătut de multe ori la ușa chiliei părintelui Cleopa, cerându-i sfat și aplecându-se asupra manuscriselor sale pentru a le încredința tiparului. Îmi amintesc cuvintele părintelui Cleopa: „Nu vor accepta cei de la București cărțile mele, ele sunt scrise la rădăcina bradului”, adică în anii de retragere în munți, când părintele Cleopa experimentase, aidoma sihaștrilor de demult, ce înseamnă să te hrănești cu bureți, măcriș și poame uscate, să birui asprimea gerului cu dogoarea rugăciunii fără de oprire și să înțelegi din cântările păsărilor, din graiurile fiarelor sălbatice și din vuietul vânturilor, ce înseamnă să fii aproape de Dumnezeu și de creația Lui.
Când se pregătea tipărirea primei cărți a părintelui Cleopa, arhimandritul Bartolomeu Anania a pus mult suflet. A obținut aprobările necesare din partea patriarhului și a autorităților comuniste. Tipărirea cărții a fost o victorie tăcută a Bisericii împotriva unui regim care lupta fățiș, ori pe ascuns, împotriva ierarhilor, clerului, monahilor și mai ales împotriva cărților. Potrivnicii credinței din acele vremuri nu prețuiau lumina Scripturii și nici înțelepciunea cărților de suflet ziditoare.
L-am întâlnit apoi pe arhimandritul Bartolomeu Anania pensionar, cu domiciliul la Mănăstirea Văratec, invitat fiind de către conducerea Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț pentru a vorbi elevilor. Era în anul 1986, la mijloc de martie, când arhimandritul Bartolomeu își aniversa ziua de naștere (18 martie 1921). L-am vizitat de câteva ori și la Văratec, unde locuia în unele încăperi din reședința episcopului Partenie Ciopron, pe care-l cunoscuse în tinerețe. În chilia de la etaj, cu balconul deschis spre Codrii de Argint, cercetați odinioară de Eminescu, lucra ceasuri multe la o masă ticsită cu diferite ediții ale Sfintei Scripturi, tomuri și dicționare.
De asemenea, l-am mai întâlnit la Mănăstirea Văratec, într-o vizită pe care o făcusem pentru a comanda la cunoscuta croitoreasă, monahia Cristiana, rasa și dulama trebuincioase la momentul tunderii mele în monahism. Atunci a făgăduit că, dacă nu va pleca la București (era începutul anului 1989), va veni la călugăria mea. Așa s-a și întâmplat, la 1 februarie 1989. A cuvântat frumos, cum deseori l-au auzit părinții de la Neamț și din alte mănăstiri. A amintit despre faptul că și el primise mantia călugăriei cu vreo 40 de ani mai devreme, tocmai în ajunul sărbătorii „Întâmpinarea Domnului”. A vorbit atunci, cu patos și profunzime, amintindu-și de ziua când devenise și el monah la Mănăstirea Antim, în centrul Bucureștilor, unde era stareț episcopul Eugeniu Laiu Suceveanul. După călugărie a mai rămas la Mănăstirea Neamț câteva zile. În fiecare seară ne întâlneam la cină și m-a impresionat prin realismul debordant, prin observațiile fine și printr-o demnitate cvasiprinciară, proprie oamenilor mari.
Mi-a făcut atunci, cum s-a mai întâmplat de câteva ori, mărturisiri tulburătoare. Era recunoștința față de oameni feluriți, manifestată prin cuvinte, pomeniri, aduceri aminte. Istorisiri vecine cu poveștile, dar adevărate, despre retrageri sihăstrești prin Munții Vâlcii, cu mergeri prin nămeți, pe urmele fiarelor, cu urmăriri și umilințe, renunțări și lipsuri, lupte cu neprietenii, detractorii, torționarii și temnița grea. Multe aveau asemănări cu martiriul dus până la un punct.
Dumnezeu a făcut ca drumurile noastre să se reîntâlnească, slujind la marele sărbători ale mănăstirilor nemțene. În Moldova, considerată loc al sufletului său, era frecvent prezent la hramurile mănăstirilor Neamț, Agapia, Văratec (cu lungi și roditoare popasuri de liniște, rugăciune și creație), Sihăstria, Secu, Cetățuia și altele. Născut sub Cerurile Oltului, și-a găsit un colț de Rai în Munții Neamțului, călătorind pe poteci de munte și îngenunchind sub epitrahilul avvei Paisie, pe care îl considera un ales al Domnului. Prin dumbrăvile Sihăstriei l-a însoțit și pe părintele Cleopa, în care a descoperit suflet de copil și bunătate îngerească. Monahii Moldovei, cu felul specific de a fi, cu omenescul și duhovnicescul vieții lor, au rămas aproape de inima scriitorului ce dăltuia iscusit în slove.
Acorda o atenție specială Sfintei Liturghii
Când a fost chemat la slujirea arhierească, vestea l-a găsit la Mănăstirea Văratec, unde diortosea și tâlcuia Scripturile. A lăsat truda de „pălmaș al Duhului Sfânt” neisprăvită și a venit în București, la Palatul Patriarhal, el, bătrânul oștean chemat sub drapel. Cunoștea bine locurile din vremea uceniciei sub aripa protectoare a Patriarhului Justinian și, mai târziu, ca director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Era invitat la hramurile mănăstirilor Neamț, Sihăstria, Secu, Văratec, Agapia și cu alte prilejuri, fiind de multe ori rânduit să rostească cuvânt de învățătură. Odată, chiar noul Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Daniel, l-a invitat să predice la hramul Nașterii Maicii Domnului, în mănăstirea aflată pe valea pârâului Secu, la ctitoria sihaștrilor din Poiana lui Atanasie.
L-am reîntâlnit pe arhimandritul Bartolomeu Anania în vizită la Mitropolia Moldovei, la hramurile Cuvioasei Parascheva, la câteva conferințe și întâlniri de suflet. Tot de la Iași i s-a făcut poftire și chiar rugăminte să accepte slujirea arhierească pentru care arhimandritul Bartolomeu avea oarecare sfială în acel început de an 1993…
În decursul unui sfert de veac, am slujit de multe ori alături de arhimandritul și apoi arhiereul Bartolomeu Anania. Acorda o atenție specială Sfintei Liturghii, arătând deosebită trăire în timpul ei. Nu vorbea deloc, semn că, în acel răstimp înălțător, gusta din bucuriile cerești, „cu numele lui Iisus purtat pe strune”, adăpându-se din „apa lină cu izvoarele-n văzduh”. Îndată după 1990, la un hram al Mănăstirii Sihăstria, la sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei l-a poftit să predice. S-a scuzat, spunând că nu este pregătit. După Liturghie și-a argumentat refuzul, spunând că niciodată nu predică fără pregătire serioasă, prealabilă. „Cum, dumneavoastră, care aveți o asemenea experiență și ați scris cărți, aveți nevoie de pregătire?”, a întrebat înaltul ierarh. „Da, întotdeauna îmi fixez în minte câteva idei și meditez în liniște la subiectul viitoarei predici”. Predica și participarea sa la Sfânta Liturghie ori la slujbele de priveghere erau rugăciuni sau căi de întâlnire cu Mântuitorul Hristos.
O aducere aminte din trecute vremuri este cea legată în mod special de Moldova, mai ales de Mănăstirea Văratec, unde-și aflase vremelnic liniștea. Vlădica Partenie Ciopron (fost episcop al Armatei și al eparhiei Romanului și Hușilor) construise la Văratec, pe coama unui deal, o reședință unde primise și arhimandritul Bartolomeu Anania sălaș, în care fructifica vremea cu nesaț, scriind până noaptea târziu. Acolo l-am găsit de câteva ori înconjurat de felurite dicționare și multe ediții ale Bibliei, diortosind Sfânta Scriptură, pe care a considerat-o jertfă adusă în dar Stăpânului Ceresc. Mi-a spus că-și „încheiase” socotelile cu lumea; era pregătit pentru ziua aceea și dorea să fi e îngropat la Văratec, alături de episcopul Partenie Ciopron, față de care avea cuvinte de laudă. Dumnezeu i-a mai dăruit încă mulți ani și l-a chemat, oarecum târziu, la o altă slujire, mai înaltă în viața Bisericii.
Mitropolitul Bartolomeu Anania oferea lumină celor din jur
La hramul Mănăstirii Văratec și în timpul verii, locul se transforma într-o adevărată Academie, unde-și dădeau întâlnire scriitori, profesori universitari, pictori, muzicieni, medici, savanți, care „tăifăsuiau” într-un dialog teologic și cultural intens. Era și aceasta o lucrare a unui arhimandrit misionar printre oamenii cetății, mulți dintre ei de bună-credință, cu o capacitate spirituală și intelectuală extraordinară, care ofereau remedii societății contemporane, între ei Zoe Dumitrescu Bușulenga, Grigore Ilisei, Ioan Ivan și alții. Mitropolitul Bartolomeu Anania oferea lumină celor din jur, mai ales prin frumusețea cuvintelor rostite și scrise, greu de egalat. M-am bucurat de multe ori să primesc frânturi din tezaurul gândirii și trăirilor sale ascunse între paginile cărților. Pe unele le-am primit chiar din mâinile sale, pe altele, prin bunăvoința Episcopului Macarie Drăgoi, din vremea slujirii sale la Cluj, ca secretar al mitropolitului, sau a părintelui arhimandrit Dumitru Cobzaru de la Mănăstirea Nicula. Am recitit paginile cărților și am descoperit în ele monahul călător împreună cu îngerii, „rourare ce-a cules și împărțit lumină”, „vatră caldă în înghețul ce ne prinde”…
O altă osteneală a mitropolitului Bartolomeu a fost primită, cred, tot ca o rugăciune înaintea Preasfintei Treimi. Se afla la sfârșitul anilor ’90 într-o perioadă de odihnă și tratament la Mănăstirea Cozia, pe Valea Oltului. A cerut atunci un Triod și a îndreptat, cu îndelungă zăbavă și atenție, textul Canonului Sfântului Andrei Criteanul, cel mai cuprinzător imn liturgic de pocăință din întreg tezaurul de cult al Bisericii Ortodoxe. Acestei diortosiri i-a adăugat și o omilie care a arătat sensurile adânci ale rugăciunii, cum făptuit-a și cu alte texte din rânduiala liturgică.
A avut timp și râvnă multă pentru Liturghie și amvon
Însoțindu-l pe Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Daniel, în februarie 1993, am călătorit către Cluj, pentru a participa la hirotonia întru arhiereu a arhimandritului Bartolomeu, care venise dinspre București pe la Cozia, împreună cu Patriarhul Teoctist și Episcopul Gherasim de la Vâlcea, bunul său prieten. L-am așteptat pe Dealul Feleacului, împreună cu mulți clerici din zonă și personalități ale vieții culturale, academice și politice, care îl așteptau cu flori, pâine și sare, spunându-i: „Am venit să-ți deschidem calea în cetatea care te-a alungat în vremea studenției…”. În Catedrala Arhiepiscopală din Cluj, unde a avut loc hirotonia, în ziua de 7 februarie 1993, oamenii l-au primit cu multă bucurie. Perioada de 18 ani a păstoririi Arhiepiscopului și Mitropolitului Bartolomeu a fost inspirată, dăruită Bisericii, a slujirii unui oștean bătrân, care și-a descoperit o nouă tinerețe. A avut timp și râvnă multă pentru Liturghie și amvon, pentru cuvântul rostit și scris, care s-au așezat întru Slava Cuvântului care S-a făcut Trup și s-a sălășluit întru noi și am văzut Slava Lui, Slavă ca a unuia născut din Tatăl, plin de har și de adevăr (Ioan 1, 14). A devenit foarte cunoscut în ultimii ani ai îndelungatei sale vieți, prezent adeseori în mass-media. Pe de altă parte, confrații din breasla scriitorilor erau întristați întrucât nu a mai avut timpul necesar să aștearnă pe hârtie cuvintele măiestrite, cum era obișnuit, înainte de anul 1993.
Ochiul luminat al unora a văzut ca într-o lumină chipul marelui ierarh, așezându-i, după cum și merită, aureola recunoștinței și neuitării, diferită de cea a sfințeniei și, totuși, vecină cu aceasta. Dar și ochiul întunecat a privit în ton întunecat viața și strădaniile cărturarului care și-a recunoscut, de multe ori public, propriile neîmpliniri.
Mi-am adus aminte că, la împlinirea vârstei de 80 de ani, ziariștii prezenți la conferința de presă organizată la sediul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului i-au adresat arhiepiscopului sărbătorit diverse întrebări, unele delicate, legate de tinerețe și de adevărate sau închipuite derapaje, întâmplate atunci sau mai târziu, în viața lui. Am auzit, cu acel prilej, cuvinte rostite din înțelepciunea omului și monahului: „Sunt interesat doar de imaginea pe care o am înaintea lui Dumnezeu și de ceea ce trebuie să fac în viitor pentru refacerea ei. Nu sunt interesat de aspectul pe care îl construiesc oamenii și îl oferă – cu suficientă siguranță – altora”.
Mi-am amintit atunci și de mărturisirea pe care mitropolitul Bartolomeu Anania mi-a făcut-o cu mulți ani în urmă și care ilustrează grija pentru restaurarea chipului dinaintea lui Dumnezeu. Era solicitarea patriarhului Justinian Marina de a scoate din mormântul aflat în pridvorul bisericii cernicane osemintele minunatului episcop Calinic al Râmnicului și Noului Severin, a cărui canonizare se afla pe agenda Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la jumătatea veacului al XX-lea. Patriarhul se gândise la doi monahi care aveau cunoștințe de medicină (anatomie) și urmau să așeze în racla de argint, în ordine cuvenită, osemintele sfântului ierarh.
După propria mărturisire, primul impuls la aflarea poruncii patriarhale a fost refuzul categoric: „Sunt om păcătos și nu pot atinge osemintele unui sfânt; trebuie să delegați pe altcineva”. Patriarhul n-a acceptat varianta prezentată de ucenicul său. Toți suntem păcătoși, oameni fiind, dar putem apela, prin Taina Spovedaniei, la iertarea milostivă a lui Dumnezeu, Care așteaptă cu iubire fără de margini întoarcerea celor care au greșit. În cele din urmă, arhidiaconul (de atunci) Bartolomeu Anania a făcut ascultare, a trecut pe la duhovnic cu inima înfrântă și apoi, împreună cu protosinghelul Roman Stanciu (mai târziu episcopul-vicar Ialomițeanul), s-a apropiat de osemintele trăitorului autentic întru Hristos, așezându-le cu smerenie în racla de argint, înainte de canonizarea oficială din anul 1955.
Deși era pragmatic, cu proiecte care aveau corespondent direct în realitate, Bartolomeu Anania avea și dor după Dumnezeu, căutând în ceasurile de răgaz rugăciunea și isihia. Mărturisea, de altfel, apărându-l pe Arghezi de detractorii săi, că poetul lucra mult „sub aripa îngerului”. Tot un fel de rugăciune erau de fapt și ceasurile de creație a imnelor religioase și a inspiratelor pagini cu subiecte apologetice, omiletice și eclesiale, în sensul larg al cuvântului, cum au fost neuitatele File de acatist…
– Închinat marelui avvă dulce Calinic părinte:
…Bucură-te, piatră scumpă lămurită din nisip,
Bucură-te, depășirea îngerescului tău chip,
Bucură-te, far de veghe la întuneric cuvios,
Bucură-te, cel ce vremea o socoți după predanii,
Bucură-te, orologiu-ascuns în boabe de metanii,
Bucură-te, cel ce-n rugă colinzi raiul ca pe nori,
Bucură-te, că tot cerul cu genunchii îl măsori,
Bucură-te, clopotul rugăciunii de sub șoapte,
Bucură-te, psalm de noapte,
Bucură-te, sfânt în fapte și-n cuvinte,
Bucură-te, buciumașul Duhului printre călugări,
Bucură-te, snop de soare adunat dintr-un mormânt…
– Închinat Sfântului Mucenic Ioan Valahul:
…Bucură-te grâu de jertfă copt în lanuri de Scriptură
Bucură-te că din tine Domnul și-a făcut prescură
Bucură-te fir de nufăr înflorit peste miasmă
Bucură-te că te soarbe sufletul ca pe-o aghiasmă…
A fost un monah atipic
Mitropolitul Bartolomeu Anania păstra sub mantaua rece a înfățișării sale sufletul de copil și permanenta grijă a monahului căutător al comorii celei neprețuite. A fost un monah atipic, nu unul supus orbește pravilelor, ci preocupat de adâncul trăirilor. Un om al bucuriilor interioare, nu al manifestărilor exterioare.
Câte amintiri nu mai păstrăm oare și câte dintre ele nu le vom lua cu noi în ziua când fi-va poruncă să părăsim cele amăgitoare și să mergem întru netrecătoarea bucurie și comuniune! Foarte rar se întâmplă ca un om să fi cunoscut o sumedenie de monahi, cărturari, condeieri, personalități de mare rezonanță din varii domenii. Începuse de timpuriu să scrie versuri și proză, să asculte muzică simfonică, să-i viziteze acasă pe unii scriitori, de la care a învățat ca un novice, conștiincios, competent și neuitător. Despre unul dintre aceștia, Anton Holban, fostul lui profesor de seminar, a amintit de mai multe ori și m-a întrebat de familia lui din Fălticeni, care supraviețuia încă (doamna Steliana Lovinescu, soția scriitorului și filosofului Vasile Lala Lovinescu).
Era o plăcere să-l asculți vorbind, fi e în cadrul slujbelor, fie în discuții particulare. În perioada aceea nu avea acces la emisiunile Televiziunii Române (atent cenzurate), în schimb se bucurase de câteva apariții editoriale – cartea „Rotonda plopilor aprinși” cunoscând o largă apreciere, considerată în anii aceia lucrare de referință, alături – dar totuși diferită ca stil și abordare – de cele ale părinților Cleopa și Ioanichie. Celor din urmă le-a publicat primele cărți la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, intervenind personal în favoarea lor și înfruntând părerile nu tocmai binevoitoare ale unor contemporani.
La începutul anului 1990 l-am întâlnit în București. M-a primit în locuința din apropierea Sălii Palatului, un spațiu amenajat după un extraordinar bun-gust, colț de frumusețe, discreție, creație și… rugăciune. Trăitor mulți ani într-un oraș nu tocmai primitor, Arhimandritul Bartolomeu, călător prin lumea largă, ostenitor mulți ani la Antim și în Administrația Patriarhală, își legase inima de ținutul Neamțului, dar păstra în București sălașul în care petrecea mai ales iarna, când își punea în ordine manuscrisele și bătea la porțile editurilor.
În februarie 1990 l-am reîntâlnit într-un imobil din vecinătatea Ambasadei Vaticanului, unde erau reuniți părinții Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Grigore Băbuș, Constantin Galeriu și alții. Cuvântul său ferm era ascultat, iar în timp ce vorbea, o liniște ceremonială inunda încăperea unei vechi case boierești ce aparținea doamnei Zozo, profesoară pensionară, la care am stat vremelnic în gazdă.
A făcut declarații care au supărat diverse medii
La schimbarea vremurilor i s-a cerut părerea, unii îl doreau în primele rânduri, chiar în fruntea Bisericii. A făcut declarații care au supărat diverse medii, poate și-a depășit competențele și a uitat pe moment că statutul său de monah nu-i oferea totală libertate. Și-a adus atunci și altădată aminte de cuvintele mitropolitului Tit Simedrea, care în tinerețe l-a observat la o cină unde erau prezente multe persoane importante. După replici și discuții, mitropolitul 
l-a remarcat, iar la sfârșit i-a spus: „Anii au trecut, iată ai început să strălucești. Fii atent, ferește-te de strălucire că vei avea mulți dușmani!”.
Într-adevăr, dușmanii nu au întârziat să apară. Polemist, aspru și sincer, Arhimandritul Bartolomeu a avut curaj, poate prea mult, câteodată. Când furtuna s-a liniștit, Arhimandritul Bartolomeu și-a cerut iertare, i-a trecut de mai multe ori pragul bunului patriarh Teoctist, cu care fusese împreună ucenic la școala patriarhului Justinian.
Bartolomeu Anania a rămas mai departe iubitor față de Cuvânt și cuvinte, petrecând vremea scriind, adeseori însingurat, alteori iubitor de dialog. Slujirea arhierească a fost drumul cu spini și bucurii pe care Arhiepiscopul și Mitropolitul Bartolomeu Anania l-a parcurs ultimii 18 ani ai vieții. Și această perioadă a însemnat pentru Înaltpreasfinția Sa un timp cu remarcabile împliniri. Înclin să cred că misiunea din timpul în care a slujit ca arhimandrit Biserica rămâne cea mai strălucitoare și rodnică a vieții sale. Frumusețea cuvintelor, greu de egalat, a fost darul pe care Arhimandritul și, mai târziu, Arhiereul Bartolomeu l-a dăruit, ca prinos al sufletului, Bisericii.
Monahul temerar, solitar, sincer și demn a fost dublat de condeierul inspirat, care a auzit cuvinte negrăite și a gustat frumuseți celeste, daruri de care nu s-au împărtășit prea mulți pământeni. Cu aceste bucurii și împliniri, Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a dus către netrecătoarea Împărăție, marea sa bucurie. În lumina în care drepții „ca luminătorii strălucesc”, bătrânul înțelept și-a pregătit din vreme un loc, departe de lucruri și stări efemere.
Din Cerurile Oltului, poposind pe Cheile Oltețului, stabilit apoi pe malurile Dâmboviței, obligat să-și plece capul în temnițele comuniste, trimis în misiune departe de țară, dincolo de Ocean, revenit pe cheiul Dâmboviței, călătorind pe urmele sihaștrilor în Munții Neamțului, și-a încheiat călătoria aproape de apa Someșului, în inima Transilvaniei.
Amintirea lui rămâne luminoasă
Peregrin prin cele mai frumoase locuri ale lumii, s-a dus în cele din urmă către ceruri, purtat de îngerii frescelor brâncovenești, despre care a scris măiestrit în scholiile sale. Amintirea lui rămâne luminoasă, așa cum au perceput-o mulțimile prietenilor, cunoscuților și neprietenilor săi. „Moartea nu trebuie să ne înspăimânte. Este ca un somn, ori o trecere, ca și o punte care ne duce dintr-o existență într-o altă existență. De la moarte la viață. Din efemer către Veșnicie”. Așa spunea, printre altele, Mitropolitul Bartolomeu Anania într-o predică, atunci când puterile i se împuținau și se pregătea, cu seninătate, pentru lunga călătorie…
Au rămas să vorbească în graiul lor inconfundabil cărțile și amintirile, pagini frumoase scrise despre prietenia cu oamenii mari pe care i-au avut Biserica și cultura română. El, condeierul inspirat și ierarhul urmaș al Apostolilor, le-a vorbit oamenilor despre iubirea care nu piere niciodată, iubire care trebuie îndreptată mai ales către Dumnezeu, dar și către oameni întotdeauna.
Întâlnindu-l în Moldova, la Cluj sau București, la un moment dat mi-am dat seama că se petrecuse cu el o schimbare… Arhimandritul de altădată era greu de regăsit, acum se întâlnea arhipăstorul cu grija Bisericii, care se ostenise mult și care, poate, ar mai fi vrut să trăiască. Aș putea spune că uneori a fost aspru, după cum am observat, că a avut un fel diferit de a fi de cel pe care-l întâlnise în viața unor oameni minunați… Dar și dincolo de asprime, unii oameni ascund bunătate și noblețe… cunoscute numai de Dumnezeu.
Mitropolitul Bartolomeu (Valeriu) Anania a lăsat în urmă negrăite amintiri scrise ori întipărite în inima celor care l-au întâlnit și cunoscut, pentru cei care l-au înțeles, ori nu l-au înțeles, care au fost înaripați de cuvântul lui, dar și pentru cei mulți, care l-au văzut de departe…
După îndelungata teologhisire și osteneală în ogorul Bisericii, mitropolitul cel iubitor de Cuvânt și meșteșugar de cuvinte s-a dus către bucuria sfinților ierarhi care l-au precedat cu aceleași năzuințe: Antim Ivireanul, Dosoftei, Varlaam, Petru Movilă și alții asemenea, întregind cereasca lor ceată.
† Timotei PRAHOVEANUL
