ALEXANDRU CRISTEA – SPRE 88 ! Cei rămaşi…

Printre cei rămaşi în “inventarul” anual al artiştilor tot mai des apar spaţiile goale, nelocuite de opere. Muntele mic şi tînăr nu mai devine muntele mare şi bătrîn, iar istoriile sale se topesc încet relativizate în aspicul spuzit al vremii. Heniul, “muntele cosmic” al sătenilor bîrgăuani – cu care lui Alexandru Cristea îi place să se fălească – “se lichefiază”, scurgîndu-se inexorabil spre poale, lăsînd “zeităţile păgîne” care-i populau sălaşurile, să înoate în plasma noroioasă şi difuză a altui început de lume. “Barnabo, omul munţilor” (Dino Buzzati) cutezătorul montagnard, care “tînăr fiind, păduri cutreiera” – altfel de cum o făcuse odinioară Eminescu – îşi împleticeşte paşii desenînd cu traseul lor «opturi» în firida atelierului său de 4 x 4, rămas singurul obstacol care îl mai desparte de moarte – cea mai higienică operaţie a sufletului pornit spre purificare, pregătit în estetica creştinătăţii să îmbrace cămaşa pură a eternităţii.

Barbaria “decodării” vîrstelor (viselor) artiştilor din ultima sută de ani începe cu “33”, miracolul cristic al morţii urmate de înviere a unui personaj hipnotic, visător, continuă cu “44”, leviathanul funest al contractului acestora cu statul comunist (Thomas Hobbes) apoi, cu cifra “55”, a cărei plenitudine repetitivă nu dă “fifty-fifty” ci, prin adunare, subsumează întregul “fabulos” al plenitudinii frenetice revărsate prin ideologie, continuă cu «66», cifra rătăcirii “fiarei”care vinde “miracolul” societăţii fără bani (cu carduri, sau cu o simplă, dar apăsătoare “carte de debit” ) cu «77», stegarul multiplicat victorios al capitalismului “plenar”, cu «88» cifra derutantă, împleticită în cacofonia ei repetitivă şi confuză a intersectărilor de drumuri şi, poate, sfîrşeşte cu «99», o limită a demnităţii şi onoarei umane gîrbovite care se încăpăţînează să rămînă “în picioare”.

S-a terminat cu odihna seniorială pretinsă a vîrstei ! S-a terminat cu senectutea, cu mîndria “omnipotentă” a înţelepciunii de crepuscul ! Prea mulţi îngeri căzuţi aidoma primului dintre ei, Lucifer, rătăcind printre noi ! Damnaţiunea este fără cusur în grozăvia sa : contabilizează nu demnitatea ci datoriile omului – faţă de sine, faţă de ceilalţi, faţă de Dumnezeu ! Asemeni înfricoşătoarelor “Registre de capitulaţii”: proprietăţi, venituri, datorii, dijme şi dări pe care naţiunile dominante le-au impus supuşilor lor. Printre ei şi noi !

În tinereţe, între congeneri, ne acordam ceremonios şi vesel un apelativ cu rangul de virtute: “bătrîne” ! Era o formă inocentă de huzur, de preţuire, de exprimare a bucuriei apartenenţei şi înţelegerii întru respectul filiaţiilor care ne unea. Şi, sînt din ce în ce mai îngrozit astăzi să constat că ceea ce omul poate acorda cu mîna, adică bunăstarea, liniştea, bucuria, onoarea, se poate transforma cu timpul într-o lovitură cu palma, ca formă de uzurpare şi de îngheţ definitiv al respectului unei comunităţi care nu are conştiinţa propriei sale morţi. Aşa că, “bătrîne” artist Alexandru Cristea, aflat către 88 de ani, să repetăm, cît mai putem, fără să obosim, după poetul Ion Barbu : “…/Că vinovat e tot făcutul /Şi sfînt, doar nunta, începutul“.

VASILE RADU

P.S. Puţin a lipsit să-l vedem viu pe profesorul tău, onorabilul artist plastic care şi-a început cariera ca lucrător la fabrica de avioane, pictorul Cs. Erdos Tibor. Firul subţire al vieţii sale s-a rupt în 11 februarie, cu două săptămîni înainte de-a putea face primul pas, nesigur şi tremurător, asemeni pruncilor, spre cel de-al doilea secol al vieţii !