Al cui e Adevărul datei sărbătoririi Paștelui?

Adevărul, oricât de adevărat ar fi (de parcă ar putea fi altceva, sau mai puțin decât oglindire fidelă a realității!) nu poate fi luat în seamă și nu poate fi considerat adevăr, sau „valabil”, dacă nu e clamat de oameni „fără de pată”. Eventual, „asemeni mie” sau asemeni prietenilor mei sau asemeni celor care gândesc ca mine sau asemeni celor care, într-un oarecare timp, într-o oarecare epocă, au trasat o linie de gândire care trebuie să rămână, musai, etern valabilă – și nu pentru că ar fi cu adevărat etern valabilă, ci pentru că, altfel, ar strica „ordinea Universului acum acceptată”, rânduiala actuală rânduită a lucrurilor, chiar dacă această rânduială ține de oameni și nu de Dumnezeu.

Cred că este prima concluzie care se poate desprinde în urma demersului inițiat de doi intelectuali, Adrian Papahagi și Teodor Baconschi, privind îndreptarea calendarului, astfel ca Paștele Ortodox și cel Catolic să se serbeze la aceeași dată. Prima și cea mai virulentă reacție a fost nu că nu ar avea dreptate, ci pornind de la „trecutul politic” al celor doi, de la asocierea lor cu diverse personaje politice mai mult sau mai puțin agreate la momentul acesta.

Așadar, ce cădere au ei să se amestece în treburile bisericești? Și ce adevăr poate fi acela spus, în legătură cu Biserica, de doi oameni din afara Bisericii?

Meteahna respingerii adevărului spus de „fitecine” nu e de ieri, de azi și nu e specifică doar nouă, românilor. Învierea Domnului, însăși, nu e vestită ucenicilor Săi de un oarecare, ci de cele mai credibile persoane cu putință, în fața acestora: femeile mironosițe. Ar fi crezut ei că Hristos a înviat, dacă vestea le-ar fi fost dată de un cerșetor sau de un cetățean oarecare sau chiar însemnat fiind, din Cetate? Eu cred că nu. De ce erau mai credibile decât alții femeile mironosițe, chiar dacă adevărul ar fi fost același? Pentru că aceste femei „nu s-au despărțit de Domnul nici în timpul Pătimirilor Sale, ci au dovedit un devotament constant în tot acest răstimp, în care chiar și ucenicii L-au părăsit pe Învățătorul lor de frica iudeilor”. Ele sunt cele care, alături de Maria, mama lui Iisus, L-au însoțit pe Iisus pe tot drumul Golgotei, au luat parte la răstignire, și tot ele sunt cele care, a treia zi după înmormântarea Sa, s-au dus cu mir la mormânt ca să ungă, după ritual, trupul înfășurat în giulgiuri albe de pânză.

Așadar, e limpede că nici acum, la fel ca atunci, nu „oricine” poate spune un adevăr (care să fie și luat în seamă!), chiar dacă adevărul acela va mai fi fost spus, cu ani în urmă, tocmai de oameni (și nu oarecare!) din Biserica Ortodoxă. Și amintesc aici o declarație din 2007 a mitropolitului de vrednică pomenire Bartolomeu, care spunea că „tema unificării datei pascale se află pe agenda Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, că „ea nu reprezintă un obstacol de netrecut”, că, prin urmare, „se poate ajunge la un consens”, dar că, „asemenea tuturor problemelor de această natură, rezolvarea și punerea ei în practică cer timp și răbdare”. „Nu va fi suficientă o simplă hotărâre de la centru, fie ea și unanimă. E absolut necesar ca ea să fie omologată de către clerul și credincioșii tuturor Bisericilor”. „De-a lungul secolelor s-au creat tradiții adânc înrădăcinate în conștiința și practica populară și alinierea lor la actualitate nu se face cu ușurință”. Și, „dacă, cel puțin din când în când, coincidențele calendaristice le oferă tuturor creștinilor bucuria de a sărbători împreună Învierea Domnului, faptul în sine reprezintă garanția că ceea ce este astăzi o excepție, mâine poate fi regula”.

La vremea aceea nimeni nu l-a acuzat pe Bartolomeu Anania că ar fi „vândut ereticilor” sau că ar vrea interzicerea Paștelui Ortodox, așa cum trâmbița, de curând, un „formator de opinie”, referindu-se la asocierea lui Andrei Pleșu cu demersul lui Papahagi. Un demers prin care Sfântului Sinod, Patriarhului Daniel și Adunării Naționale Bisericești nu li se pune „sula în coaste”, ci, „având în vedere că problema pascaliei nu poate fi rezolvată doar prin voința unilaterală a Bisericii Ortodoxe Române”, li se solicită „să se implice cu energie și convingere în dialogul panortodox și interconfesional pe această temă, spre a convinge și Bisericile Ortodoxe surori să adopte duhul unității și să sprijine inițiativele Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol”.

De aici până la acuzații de erezie și de părtășie cu „papistașii” (!!!), aruncate în diverse postări sau comentarii pe Facebook, este dovadă nu doar de sfidare a poruncii de a ne iubi unii pe alții („Așa cum v-am iubit Eu, tot așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” – Ioan 13:34), ci și de respingere a îndemnului de a fi „treji la minte”.

Fără să țin neapărat partea celor doi intelectuali care au inițiat demersul îndreptării calendarului, nu pot să nu remarc că inițiativa lor este susținută, până acum, de mai bine de 8.000 de persoane. E greu de crezut că semnatarii petiției – ortodocși, greco-catolici, protestanți și neoprotestanți, din ce am reușit eu să identific – sunt, toți, eretici și trădători ai credinței.

Până când cei îndreptățiți să o facă se vor pronunța în privința acestui demers, aș aminti, și celor de o parte, și celor de cealaltă parte a „îndârjiților” de pe baricade, îndemnul biblic, deocamdată ignorat pe Facebook: „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă rupă”.