Ai nimănui?!

Radu VIDA

Unii politicieni sînt făcuţi parcă pe acelaşi calapod. Vorbesc ore întregi, exersează o retorică mai mult decît pompoasă, pentru ca, pînă la urmă, omul, ascultătorul să nu înţeleagă nimic. Cu toată atenţia şi concentrarea necesară. Am putea face comparaţie cu apa sfinţită, care nici nu strică, dar nici nu ajută. Decît că, în anumite cazuri, udă. Am putea, zic, dacă subiectele puse în discuţie n-ar fi deosebit de importante, iar măsurile politice (cum altfel?) n-ar trebui să rezolve disfuncţiile ivite.

Sînt, iată, cîteva decenii de cînd problema imigraţiei rămîne una de stringentă actualitate, fără ca statele să găsească acele formule prin care să reglementeze, cît de cît, fenomenul. Există, în principal, două momente cînd această adevărată plagă a modernităţii intră în dezbatere publică şi… politicianistă: atunci cînd numărul de transfugi este, dintr-o dată, prea mare, iar statele nu prididesc a face faţă, şi situaţiile emoţionale, cînd din diferite motive, aceşti oameni, zişi ai nimănui, trec prin perioade de mari privaţiuni. Neîndoielnic că, din punct de vedere sociologic, situaţia se complică în momentul în care mase mari de imigranţi ajung la limita genocidului.

Două evenimente deosebit de grave au provocat, din nou, reuniunea miniştrilor de externe din ţările Europei, pentru a discuta, măcar, subiectul: în Mediterana, două vase, unul de 200 şi altul de circa 1000 de imigranţi de pe coasta de nord a Africii, s-au scufundat, producînd un număr impresionant de victime. Urmărind, de cîteva zile, ştirile agenţiilor de presă, am constatat că, nici de această dată, politicienii n-au găsit altceva mai bun decît să-şi etaleze discursul, cînd jenant de persuasiv, cînd penibil de manipulator.

Să facem şi să dregem… iar în loc de puncte – puncte puteţi pune ce doriţi dumneavoastră. Pentru că nici una din soluţiile găsite nu sînt viabile. Sau, în cel mai bun caz, s-a reuşit să stîrnească dihonia între statele europene. S-a propus, spre exemplu, repartizarea „judicioasă” a imigranţilor în fiecare ţară membră a Uniunii Europene. Evident că mulţi n-au fost de acord. Unii au tăcut, în speranţa că problema se va rezolva, cumva, de la sine, şi nu vor fi obligaţi să primească imigranţi din cele mai sărace ţări africane. Alţii (Cehia, spre exemplu) a ridicat glasul, manifestîndu-se total împotriva acestui procedeu.

Aceşti oameni, chiar dacă sînt analfabeţi, fără nici un fel de pregătire pentru piaţa muncii din Europa, provenind din culturi diferite şi căutînd doar avantaj economic, sînt semeni de-ai noştri.

Oameni!

Care au dreptul să-şi trăiască mărunta existenţă în limite decente, fără pericolul iminent al înfometării şi morţii. Despre aceste lucruri n-a vorbit nimeni la reuniunile ministeriale. Cum să fie lăsate sau ajutate chiar aceste ţări să-şi dezvolte economia; cum să limiteze sau să eradicheze războiul, în condiţiile în care părţile beligerante primesc armament american şi european tocmai pentru a se decima?! Aceşti oameni nu sînt ai nimănui. Aparţin unor state care, chiar dacă mai sărace, şi-au croit drum prin existenţă. Cu toată ambiţia unor state dezvoltate de a întreţine mereu şi mereu focare de uciganie. Pentru bunul mers al producţiilor lor de armament.

Promovarea neocolonialismului de orice fel va ţine aprinsă flacăra imigraţiei ilegale. Indiferent de măsurile pompieristice, de badijonare a unor răni vechi, cu măsuri noi şi superficiale. Dar fără acel complex „Trăieşte şi lasă şi pe alţii să trăiască” nu se va rezolva nimic.

Din contră.