Ai murit destul

Uneori, cînd crezi că n-ai nici o soluţie, salvarea ar putea veni tocmai de la inocenţa şi puritatea unui copil – mă gîndeam azi, cînd Voichiţa îmi povestea despre vărul ei de patru ani (vîrsta maximei inteligenţe la om), foarte supărat că-i murise bunicul. Ca să-l consoleze cumva, părinţii i-au spus că odată şi odată se vor întîlni sigur. După o vreme, de Ziua morţilor, s-au dus la cimitir cu flori şi copilul a fugit spre mormîntul bunicului, strigîndu-i ferm: „Ai murit destul, hai acasă!”

Mă gîndesc la cîte prostii am făcut noi, oamenii, pe parcursul atîtor epoci istorice, nu mai vorbesc în prezent, la cîte greşeli, la cît de morţi am fost, adică plecaţi pur şi simplu de lîngă interesul real al umanităţii şi al omului în particular… Căci interesul nu poate, nici într-un caz, să fie banul, războiul, ura, dihonia, exploatarea şi împilarea altora, minciuna, bîrfa, invidia, distrugerea echilibrelor fiinţei umane şi ale Naturii. Şi îmi vine să strig şi eu: „ai murit destul! Omule, deşteaptă-te, hai acasă!”

Am murit lîngă bucurii, lîngă frumuseţi, lîngă oportunităţi, căci ce altceva este încremenirea în indiferenţă, în proiect sau uitarea lui, chiar dacă e vorba de o iubire ce s-a stins, căci nimeni nu vine să pună lemne pe jarul tău, chiar dacă e vorba de un ideal comun sau privat care s-a sleit înainte de a curge frumos. Indiferent că e vorba de armonia necesară într-o societate, cît să nu ne luăm cîmpii toţi. Indiferent că e vorba de înţelegerea loială într-un microclimat, cît să nu se ducă pe copcă toată creativitatea, productivitatea şi sănătatea oamenilor care-l alcătuiesc. Indiferent despre ce este vorba.

Am murit lîngă creanga de cireş, ce semnala surîzător că vine primăvara şi pentru tine, căci ce altceva e indiferenţa cu care omul se raportează la tot ce nu-i scandal, nu-i vulgar, nu-i grobian, nu-i murdar la propriu şi la figurat. Nu contează că ai idei, ai putere, ai pregătire, ai deci ştiinţa, ai şi putinţa, tot se găseşte vreunul din logofeţii ăia care habar n-au de nimic, dar conduc, organizează, chiar decid, căci a funcţionat ani lungi pila, şpaga, „telefonul greu”, cumetria de familie şi de partid şi cum să le spulberi dintr-o dată, aşa cum ar merita?

Am murit lîngă rîndunica cea isteaţă, care ştie să vină înapoi în fiecare primăvară, convinsă că aici îi este rostul. Şi dacă din tinerii noştri care au învăţat în universităţi celebre ale lumii, unii au îndrăznit să se întoarcă şi ei acasă, din acelaşi motiv, s-au năpustit peste ei incompetenţele disperate prigonindu-i, umilindu-i şi hăituindu-i, doar-doar ş-or lua lumea în cap, ducîndu-se să-i ridice pe alţii. Şi mai răbdăm asta?

Am murit lîngă bradul demn, mereu verde şi înalt, ce ştie să se înfigă adînc în pămîntul ţării, ca să reziste, şi ne uităm rădăcinile, tradiţiile, identitatea, cu nonşalanţa cu care azvîrli la gunoi o ulcea. Se poate tolera asta?

Am murit lîngă pădurea noastră bogată şi vie, căci ce altceva înseamnă să vezi pe înserat tiruri-tiruri lungi şi grele, pline ochi cu trunchiuri seculare, măcelărite fără milă, care ies pe furiş sau cu acte în regulă în ţară sau din ţară, către locuri în care oamenii nu-s nebuni să-şi distrugă plămînii verzi ai patriei lor. Se poate accepta asta?

Am murit lîngă tot felul de vîrste, crezînd că timpul este infinit şi că nu zboară ca gîndul. Ne-am culcat nepăsător sau poate am visat prea mult sau poate n-am visat deloc, şi asta e la fel de perdant, şi ne-am trezit că a trecut nu noaptea, nici ziua, ci viaţa. Între tinereţea unui om şi bătrîneţea lui nu sînt decît clipe. Se poate pierde şi asta?

…”Ai murit destul!” – zise copilul de patru ani, într-un cimitir de Ziua morţilor, la crucea bunicului. „Hai acasă!”

Nouă cine ne strigă asta?

Stela-Maria IVANEŞ