Adrian Papahagi: „Cu sau fără ranking Shanghai, rămânem cea mai performantă universitate din România”

România nu mai are nicio universitate în topul celor mai bune din lume, pentru prima dată, în ultimii 6 ani, după ce UBB Cluj a ieșit din acesta.

Prof. dr. Adrian Papahagi de la Facultatea de Litere, UBB Cluj, atrage atenția asupra unor aspecte care trebuie avute în vedere atunci când vorbim de această veste deloc îmbucurătoare pentru mediul academic clujean, și nu numai.

În opinia sa, cu sau fără ranking Shanghai, UBB rămâne cea mai performantă universitate din România.

„În primul rând, să nu credeți că dacă anul trecut UBB era pe locul 800 și acum nu a intrat în top 1000 după ranking-ul Shanghai a devenit într-un an o universitate mai proastă, sau dacă la anul va reintra în ranking, se va fi ameliorat peste noapte. Cu sau fără ranking Shanghai, rămânem cea mai performantă universitate din România și servim la fel de bine nevoile educației românești. Asta ca să dedramatizăm.

Apoi: nu sunt sigur că UBB a scăzut, ci mai degrabă au venit din urmă multe universități, mai ales din Asia. Sigur, aceasta nu e o scuză, de vreme ce universități est-europene din țări mai mici decât România (Estonia, Croația, Cehia, Ungaria etc.) se regăsesc în ranking-ul Shanghai.

Trebuie știut că acest ranking ține seama cu precădere de cercetarea științifică. Rectorul UBB, Daniel David, are dreptate: dacă Universitatea din Cluj s-ar reunifica în coordonatele sale interbelice (UBB+Medicină+Agronomie+Politehnică) și s-ar crea o mare universitate clujeană, am reintra imediat în ranking, și probabil pe o poziție mai bună decât cea ocupată de UBB singură anul trecut. Universitățile ar putea prelua de la Academie (o instituție subperformantă) și institutele de cercetare. Academia ar putea continua să aibă rolul pe care îl au academiile în țările cu vechi tradiții academice (Franța, Anglia, Italia), adică de societăți savante restrânse.

Ca să revin: comasări masive au avut loc la Paris, unde existau prea multe universități (de fapt cioburi din vechea Sorbonă, spartă în 1968). S-au unit mai multe universități, mari școli și institute de cercetare, iar instituțiile rezultate au urcat pe poziții de frunte în ranking-uri.

Aș mai spune ceva: nu poți face cercetare de nivel Oxford cu finanțare de nivel Botswana. Cercetarea e subfinanțată cronic în România. Se risipesc resurse finanțând tot soiul de universități născute după 1989 din ambițiile unor baroni locali, în loc să fie sprijinite prioritar marile universități cu tradiție, care pot face performanță. În fine, raportul profesori/studenți la noi e prea mare. Și finanțarea per student e prea mică. În SUA, studenții plătesc 56-70.000$/an, în Anglia 9-10.000 £/an, la noi câteva sute de euro/an. Nu poți face performanță în condiții de subfinanțare, iar studenții nu pot aștepta mult când nu plătesc mai nimic.

Pe scurt: dacă prezența unei universități românești în ranking-ul Shanghai e ceva așa important, însă nu există fonduri pentru a finanța mai bine cercetarea, soluția de facilitate e reunificarea universităților (în interbelic, medicina era parte a Universității din Cluj, nu universitate separată). Acolo însă e nevoie de decizie politică majoră (în Franța, Macron s-a implicat personal), fiindcă nu e ușor de realizat așa ceva”, a spus Adrian Papahagi.

La rândul său, Marcela Sălăgean, prof. univ. dr. la Departamentul de studii internaționale și istorie contemporană din cadrul Facultății de Istorie a UBB: „Contează foarte mult cât de bine este cotată o revistă sau o editură la nivel internațional. Concurența pentru publicarea în revistele foarte bine cotate la nivel internațional sau la edituri de prestigiu este foarte mare, fiind vorba de autori din întreaga lume care speră să aibă publicații la edituri sau reviste de prestigiu. Textele trimise la respectivele reviste sau edituri sunt evaluate de mai mulți specialiști în domeniu, poate dura și 2-3 ani până la publicarea textului, cum de altfel un text poate fi și respins. Contează și domeniul și temele și subiectele abordate. Sunt domenii și subiecte care se bucură de mai mult interes la nivel internațional și atunci se publică mai mult, sunt subiecte, care în diferite perioade de timp devin de interes, ca apoi să nu mai intre prea mult în atenția specialiștiilor, editurilor, publicului. Dar nu doar publicațiile contează, ci și conferințele științifice, brevete științifice, etc”.

Întrebată care consideră că este cea mai mare problemă a învățamântului univeristar românesc, profesorul a spus că e „finanțarea pe număr de student”.

A.M.C.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut