Adormirea Fecioarei în icoana lui Teofan Grecul

Tema iconografică se conturează în veacul al IV-lea, fiind întîlnită pe sarcofagul Sfintei Ingracia de la Saragossa, unde alături de imaginea Adormirii este redată şi Înălţarea Domnului1 ; ca de altfel, şi pe un basorelief, din aceeaşi perioadă din Bazilica Bolnissei – Kapanakci din Georgia.

Praznicul se pare că a fost sărbătorit la începutul secolului al V-lea, atunci cînd o serie de Sfinţi Părinţi au scris Omilii, asemeni Sfîntului Andrei Criteanul, Sfîntului Gherman al Constantinopolului şi mai tîrziu Sfîntului Ioan Damaschin.

Icoana Adormirii Fecioarei se conturează în jurul veacului al X-lea în aria bizantină, cînd elementele caracteristice îşi fundamentează locul şi importanţa lor în scena iconică2 . Se poate face un paralelism între ea şi icoana Înălţării Domnului; avînd în vedere aportul scenic dintre cele două registre. Registrul de jos dominat de Fecioară şi de Apostoli şi registrul de sus, care Îl are în centru pe Hristos, în mandorlă, înconjurat de îngeri. Printre reprezentanţii renumiţi care au pictat această temă de praznic îl menţionăm şi pe pictorul Teofan Grecul.

După tradiţie, Teofan s-a născut pe la anul 1330 la Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. Se consideră că o parte din activitatea sa s-a desfăşurat în capitală, el pictînd aici mai multe biserici şi mai apoi la Galata şi la Calcedonia. În jurul anului 1360 sau 1370 ajunge la Novgorod, unde începe să picteze biserici dar şi icoane. Se va muta apoi la Moscova, în jurul anului 1395, înfiinţînd un atelier şi formînd ucenici cu care pictează trei biserici în Kremlin: Catedrala Bunei Vestiri, a Sfinţilor Arhangheli şi a Naşterii Maicii Domnului. Moare, posibil, pe la 1405 sau 1409.

Icoana lui Teofan Grecul, numită Uspenie (Bogoroditsy) datează din anul 1392. Schema compoziţională aşează pe axa verticală într-o mandorlă monumentală pe Iisus, sub chipul de psihopomp, avînd în braţele Sale pe Maica Domnului, sub chipul unui prunc înfăşat. Figura Sa nu exprimă nici bucurie, nici durere, ci forţă şi hotărîre. Iisus Cel Înviat se prezintă aici precum biruitorul morţii. Adormirea este aidoma unei prelungiri a Învierii şi este deja o vestire a învierii tuturor de la Judecata de Apoi. Deasupra Domnului, înveşmîntat în straie strălucitoare se vizualizează un heruvim zugrăvit în culoarea roşie. Mandorla amintită e colorată în acorduri de verde transparent în delimitări precise de la închis spre deschis. Proporţia Mîntuitorului este mai mare faţă de toate celelalte figuri ce se structurează de-o parte şi de alta a Sa. În cele două laturi ale dreptunghiului icoanei sînt înfăţişaţi Apostolii, cîte şase de fiecare parte. Ei sînt surprinşi în atitudini ce exprimă regretul şi întristarea adîncă, înaintea catafalcului Mariei. Puţin mai sus de ei se reliefează doi episcopi; posibil Sfinţii Dionisie şi Ignatie (după unii cercetători), care după tradiţie au oficiat ceremonia funebră. În unele icoane numărul episcopilor este de patru, conform Canonului slujbei Adormirii întocmit de Sfîntul Ioan Damaschinul. Ei sînt Iacob şi trei ucenici ai Apostolilor: Timotei, Ierotei şi Dionisie Areopagitul, cel care se consideră că a venit cu Sfîntul Pavel3 . Între Apostoli, Sfinţii Petru şi Pavel se observă cu acuitate prin elementele tipologice specifice iconografiei bizantine. În partea dreaptă, Apostolul neamurilor într-o mantie lungă, pictată în roşu închis, are braţele întinse, cu palmele deschise, îndreptate spre patul mortuar. Opus lui, într-o hlamidă lungă de culoare ocru stins, în contrast cu tunica verde închis, se evidenţiază Apostolul Petru cu cădelniţa, în mîna dreaptă, în vreme ce, cu cea stîngă, îşi şterge ochii înlăcrimaţi.

Maica Domnului este redată pe un pat împodobit, ea fiind îmbrăcată în maforion, acea mantie de culoare purpurie. Ochii îi sînt închişi iar mîinile stau parcă odihnindu-se, una peste cealaltă, semnificînd nemişcarea, adormirea sa. Trupul Fecioarei construieşte împreună cu patul o axă orizontală, simbol al odihnei, al absenţei vieţii, al păcii interioare. Prezenţa ei în cea de-a doua ipostază, la pieptul Fiului prea iubit, demonstrează faptul că ea şi-a încredinţat sufletul în mîinile Sale, şi că asemeni Lui primeşte moartea de bună voie, în mod liber.

La baza catafalcului se înalţă o lumînare albă, lumînare ce uneşte vizual trupul orizontal al Născătoarei şi cel vertical al lui Iisus, definind forma unei cruci. În spatele tuturor se ridică două clădiri verticale şi zvelte în culori de verde şi roşu, ce fac posibilă înţelegerea şi plasarea evenimentului tainic într-un spaţiu bine delimitat.

Icoana lui Teofan nu comportă o exacerbare a temei aşa cu este ea întîlnită în fresca de la mănăstirea Studenica, din Serbia veacului al XIII-lea, ci ea se impune prin simplitatea, reducţia şi clariatea elementelor definitorii. Desenul spiritualizat ce caracterizează figurile prelungi şi stilizate este armonizat cu gama cromatică restrînsă la cîteva culori: roşu permanent şi carmin închis, verde cu nuanţe de smarald şi ocru.

Întregul ansamblu iconic, prin ambianţa detaliilor, ne introduce în atmosfera liturgică a sărbătorii, ştiut fiind că întreaga evoluţie iconografică a Adormirii este rodul şi oglindirea fidelă a evoluţiei dogmei şi rugăciunii. Ele dimpreună sînt mărturia unei îndelungi reflecţii ale Bisericii asupra tainei sale, legate de taina Fecioarei. Privind icoana, să fim alături de Maica Domnului, de Hristos, de Apostoli, de ierarhi şi de toţi credincioşii din întreaga lume ce azi o petrecem pe Maica Domnului şi Maica noastră, rostind alături de Sfîntul Ioan Damaschinul următoarele cuvinte, din Omilia sa: Rămîi cu noi, mîngîierea noastră, singurul nostru sprijin în această lume. Nu ne lăsa orfani pre noi, Maică, în primejdiile pe care le înfruntăm pentru Fiul tău… Căci pe tine singură mîngîiere te avem, fericiţi să trăim alături de tine atîta timp cît trăieşti, sau să te urmăm în moarte4 .

Conf. univ. dr. Marcel MUNTEAN

1. Leonid Uspensky Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, 2003, Bucureşti, p. 232.

2. Egon Sendler, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008,
p. 60.

3. Leonid Uspensky Vladimir Lossky, Călăuziri…, p. 233.

4. Egon Sendler, Icoanele… p. 64.