ADN-ul şi Cuvioasa

Radu VIDA

Nu pot să mă abţin. Şi citez: „În nordul ţării, la graniţa judeţelor Sălaj şi Maramureş, există nişte monumente funerare de presupusă origine celtică. Unii cercetători spun că aceste cruci constituie dovezi ale faptului că locuitorii din aceste locuri au fost, iniţial, celţi. E posibil să fie adevărat, din moment ce dacii erau plecaţi la muncă în UK şi construiau Stonehenge. Ce ţi-e şi cu migraţia asta!” – spune A.P. la rubrica „Cu ochii în 3,14”, din „Dilema Veche” nr.608 anul XII.

Nu ştiu de ce, dar acest înscris mi-a adus aminte de recentul premiu Nobel pentru chimie. Tomas Lindahl, Paul Modrich şi Azzis Sancar şi-au reunit forţele şi au cercetat modul în care se reface ADN-ul uman, felul în care celulele, mai exact, repară fragmentele distruse ale ADN-ului. În motivaţia juriului s-a subliniat că această cartografiere a modului de funcţionare a celulelor vii deschide calea pentru dezvoltarea de noi tratamente oncologice. Ceea ce, să recunoaştem, nu-i puţin lucru, din moment de aceste boli sînt principala cauză a deceselor din ultimii ani.

Şi care-i legătura?
Păi, nici una, aparent, dacă vă spun că următorul gînd a fost la Sfînta Parascheva. Femeia care s-a născut pe malurile Mării Marmara, în Turcia, a plecat la Ierusalim şi, pentru că „O Voce” i-a spus să se întoarcă pe pămînturile natale (Constantinopol), a murit în drum spre Evipat.

Nu-i rău, mi-am zis, că unii se ocupă de sănătatea trupului, iar alţii de cea a sufletului. Asta, aşa, ca un firav liant între cele două fapte. Şi nici nu dau prea mare importanţă faptului că grupul de americani şi britanici care au obţinut premiul Nobel pentru chimie au şi intrat în anonimat. Pe cînd Cuvioasa Parascheva rămîne în atenţia unui mare grup de oameni. De la noi şi aiurea. E de precizat, însă, că nici o credinţă nu e rea. Atîta doar că au cîştig de cauză cei care cred în ceva ce-i al lor, iar credinţa îi ajută să depăşească, prin ei înşişi, nevoile, necazurile, bolile…

„Moaştele” (încă) vii ale cercetătorilor chimişti se vor întoarce în laboratoare. Şi vor… săpa, în continuare, în adîncul fiinţei noastre. Fără să spere că, peste ani, vor fi veneraţi în vreun fel. Pe cînd moaştele Sfintei Parascheva sînt mereu şi mereu subiect de dispută între credincioşi. În acele laboratoare se vor căuta noi şi noi metode de a înlătura răul. Pe cînd moaştele Cuvioasei au fost purtate prin mai multe biserici. Şi ce s-a întîmplat? Cu toate că, din punctul de vedere al musulmanilor „spurcase locul”, bisericile pe unde au fost găzduit moaştele sfintei au fost transformate în moschei. Nici biserica Panmakiristos (sediul Patriarhiei Ecumenice de atunci) n-a scăpat de blasfemie. Şi atunci, cum va scăpa terenul acordat de Statul român (bătut în cruci creştine) pentru ridicarea unui mare centru de rugăciune a Islamului?

Interogaţii.
Zace în ADN-ul nostru să ne închinăm la străini. Şi nu e de mirare că alţii ne privesc cu suspiciune, nu numai pentru primitivismul disperat al atingerii unor oase şi a imprecaţiilor fără de sfîrşit „pentru sănătate şi viaţă lungă”. Am plătit din greu pentru moaştele Cuvioasei. Iar Vasile Lupu a murit convins că şi-a răscumpărat greşelile faţă de poporul său, aducîndu-i oasele străine la Iaşi. Am plătit şi mai mult pentru plecările noastre prin cele străinătăţi. Şi le-am construit altora locuri „de mare respiraţie” şi care au intrat în patrimoniul altor naţii. Lăsînd loc altora să umple golul. Din păcate, felul acesta de comportament nu se studiază prin laboratoarele de chimie ale lumii.
Dar, sigur, (ne) cauzează.