Adio Obama. Bine ai venit Trump!

Barack Obama. Cea mai mare surpriză a alegerilor prezidenţiale ale anului 2008 din Statele Unite. A fost, fară îndoială, una dintre cele mai transformative figuri politice ale istoriei moderne târzii şi, tot fără îndoială, se situează la loc de cinste în istoria contemporană. Ca preşedinte, Obama a avut un mandat greu, brăzdat de o criză financiară sumbră, teribilă de-a dreptul, din care state întregi au ieşit cu sechele economice şi politice, un mandat îmbibat în focul războiului din Orientul Mijlociu, continuat apoi de războiul prin intermediari împotriva terorismului, împotriva celui mai mare inamic contemporan al Statelor Unite şi al lumii libere – auto-proclamatul Stat Islamic, o variantă updatată a teroriştilor de odinioară. O variantă fără scrupule şi cu o foame teribilă pentru a-şi atinge „dreptatea” mult căutată prin întemeierea de facto şi chiar de jure (aici evident o piedică masivă din partea comunităţii internaţionale) a Califatului Islamic pe teritoriul Irakului şi al Siriei.

Internaţional, politica externă a Statelor Unite s-a schimbat mult sub mandatul preşedintelui Obama. Nu numai că a retras trupele americane din Irak după o lungă şi sângeroasă campanie militară, dar a fost cel care a reuşit să răzbune atentatele teroriste din 2001, prin terminarea celulei teroriste al-Qaida…, care în momentul de faţă se întremează şi se revitalizează în timp ce restul sunt ocupaţi cu combaterea ISIS.

Obama a reuţit să pună capăt unui proces lung de negocieri şi chiar unor perioade de „frică de atacuri nucleare” prin finalizarea unui acord nuclear cu Iranul, un stat extrem de important în soluţionarea conflictului actual din Orientul Mijlociu şi în potenţiala reorganizare a Orientului Mijlociu printr-o manevră de genul Sykes-Picot 2.0. În momentul de fată este clar faptul că ordinea impusă de actualul acord Sykes-Picot din 1916 în Orientul Mijlociu a dat greş şi de aceea orice tentativă de creare a unor guverne stabile în acea zonă, stabile din punctul de vedere al statelor din vest (după chipul şi asemănarea lor) va da greş, sau după o perioadă în care se vor bucura de o oarecare susţinere şi succes, se va ajunge din nou la situaţii instabile, viduri de putere şi, în general, la o bază politică propice pentru instabilitate internaţională. Obama a fost unul dintre militanţii acerbi ai necesităţii unui parteneriat transatlantic stabil şi orientat spre cooperare. Spre final, două mari probleme au intervenit, să spunem, adică referendumul din iunie 2016 în privinţa Brexit-ului şi stagnarea, sau am putea-o numi eşecul acordului de liber schimb dintre SUA si Uniunea Europeană – TTIP.

Pe 20 ianuarie 2017, preşedintele-ales Donald Trump îşi va îmbrăţişa total funcţia pentru care a luptat, în umbra criticilor masive internaţionale şi naţionale, şi pentru care acesta a schimbat macazul electoral, nu numai printr-o campanie neortodoxă dar şi prin faptul că acesta a reuşit să taie prin ceaţa birocratică impusă de Washington şi să ajungă la alegători prin mesaje simple, dar cu o orientare politică spre adâncirea clivajului sistem vs. anti-sistem (care este, de fapt, clivajul dominant şi în Uniunea Europeană – în care, anul acesta, 2017, avem alegeri cruciale pentru viitorul politic al UE – Germaina, Franţa, probabil, inclusiv alegeri anticipate în Marea Britanie şi care vor dicta demersurile negocierilor pentru Brexit).

Donald Trump are un început de mandat greu, atât pentru ţară cât şi pentru ceilalţi. Naţional are de ţinut promisiuni electorale, de reafirmare a spiritului american, pierdut în procesul globalizării, şi de restabilire a statutului de american în lume. Internaţional este şi mai greu. O mapă grea de rezolvat, probabil chiar necesară o schimbare sau reiterare a termenilor acordului nuclear în format P5+1 cu Iranul, care în modul de funcţionare actual este limitat din punctul de vedere al unui viitor nuclear al marilor puteri, precum şi la o simplă stare de control al capacităţilor nucleare, fără a  tinde spre stoparea totală a acestora.

Dacă tot suntem la capitolul nuclear, mai există o problemă presantă şi anume Coreea de Nord. Modalităţile de acţiune ale SUA şi ale celorlalte puteri nucleare vor fi cel puţin la fel de importante ca oricare alte măsuri internaţionale şi planuri ale administraţiei Trump.

Libia – eşecul american după înlăturarea lui Gaddafi este o necesitate şi aş putea spune că unul dintre paşii necesari în rezolvarea acestei probleme ar fi chiar găsirea unei soluţii pentru stabilitatea Egiptului.

Terorismul şi stoparea acestuia îi va reveni lui Trump în noul mandat, precum şi găsirea unei soluţii în privinţa tendinţelor autoritare şi chiar dictatoriale ale Turciei (stat membru NATO, a cărui in/stabilitate şi direcţie politică va influenţa absolut toate politicile regionale ale marilor puteri: SUA, Rusia, UE, inclusiv ale statelor din Orientul Mijlociu). O Turcie dictatorială şi antagonistă va crea evident tensiuni în NATO şi va supune această alianţă la un test de stabilitate extrem.

În fine, ajungând la Rusia, opozantul politic internaţional al Statelor Unite vreme de decenii, putem afirma că previziunile strategiilor de cooperare politică ale SUA cu Rusia, care se conturau încă de pe vremea campaniei electorale, sunt acum sub semnul întrebării. Pentru prima dată, acum câteva zile, Trump le dădea dreptate serviciilor de securitate americane în privinţa atacurilor cibernetice care au avut ca scop, conform informaţiilor actuale, răsturnarea rezultatului şi procesului electoral din SUA. Să nu uităm că Rusia este un actor versat într-ale politicii şi faptul că, după decenii de opoziţie, aceasta îşi schimbă atitudinea, pune şi mai multe semne de întrebare în ceea ce priveşte adevăratele interese ale Rusiei în viitorul apropiat. O apropiere în adevăratul sens al cuvântului între cele două puteri este extrem de dificilă, atât din punctul de vedere al diferitelor presiuni interne pe care Trump va trebui să le domolească, precum şi al celor internaţionale (trebuie menţionate relaţiile cheie din regiune ale SUA cu Arabia Saudită şi Israel, relaţii care nu ar fi compatibile cu o potenţială apropiere SUA – Rusia).

Vom vedea, aşadar, ce ne rezervă anul 2017 şi cum se vor contura politicile SUA pe plan internaţional, cu atât mai mult cu cât tensiunile cresc pe zi ce trece.

Vlad ZUBAC