Academicianul prof. univ. Dr. Ioan-Aurel Pop: „Pro patria est ludere ut videmur… ” „Ni se pare că ne jucăm, dar este pentru patrie…”

În semn de înaltă prețuire și admirație pentru savantul Iuliu Hațieganu (1885 -1959) și pentru minunata sa realizare din anul 1931 – Parcul Sportiv al Universității din Cluj, denumit, ani mai târziu, Parcul „Iuliu Hațieganu” –, prestigiosul istoric Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române între anii 2018-2026, dedică, în prezenta ediție a cotidianului „Făclia”, o subtilă expunere academică, pornind de la dictonul latin „Pro patria est ludere ut videmur…”/ „Ni se pare că ne jucăm, dar este pentru patrie…”, și contopind, în context, referințe la spiritul olimpic, la afinitățile conceptuale ale părintelui Jocurilor Olimpice moderne, francezul Pierre de Coubertin (1863-1937), și cele ale ilustrului medic și universitar clujean, și mai cu seamă considerații despre națiuni – „simboluri ale binelui”-, în dezacord total cu „elitele iresponsabile, dornice de putere, de avere și de glorie” care declanșează „războaie distrugătoare și ideologii discriminatorii”.

„În Cluj-Napoca, acum nu departe de centru, se află un parc sportiv, unic în felul său în România, care găzduiește Facultatea de Educație Fizică a Universității «Babeș-Bolyai». Suprafața parcului este de circa 25 de hectare și pe ea se află spații verzi, alei, arbori, statui, terenuri de fotbal, volei, baschet, handbal, atletism, bazine de înot, săli de tir etc., iar la mijloc veghează o biserică de lemn – de fapt un altar de vară deschis tuturor cultelor – care amintește de fondator, de donator. Este vorba despre profesorul Iuliu Hațieganu ector și membru al Academiei Române, de pe vremea când universitatea, care se numis nțial (neoficial) Universitatea Națională a Daciei Superioare, fusese botezată frumos „Regele Ferdinand I”. Parcul a fost înființat în 1931, sub îndrumarea lui Iuliu Hațieganu.

Proiectul inițial al parcului a fost realizat de arhitectul Elemér Moll şi de inginerul orașului Gyula Kovács, ajutați de sugestiile profesorului de sport Albin Moraru și de medicul Onoriu Crețianu. Proiectul a fost premiat la „Expoziția de arhitectură sportivă” de la Jocurile Olimpice din Berlin, în 1936. Profesorul medic a avut de la un timp două dorințe mari, dincolo de realizarea marilor sale proiecte profesionale. Prima era cinstirea memoriei unicului său băiat, Tuțu, stins la o vârstă fragedă în ciuda tuturor eforturilor medicului și părintelui său, iar a doua era educația fizică de masă și de performanță. Era atât de fericitsă-i vadă pe studenți mișcându-se, făcând orice fel de sport, jucându-se pe terenuri amenajate ori pe pajiști și dezvoltându-se armonios. Era deplin adept al dictonului latin „minte sănătoasă în corp sănătos” (Mens sana in corpore sano). Era și un mare susținător al cultului muncii, după principiul că „natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (Nihil homini natura sine magno labore dat). Știa că totul se mișcă pe lumea asta, că toate se transformă, prin urmare că „nu coborâm de două ori în aceeași apă” (Bis in idem flumen non descendimus), deși, paradoxal, nimic nu era nou sub soare (Nihil novum sub sole). Le spunea adesea studenților săi că ei nu învață pentru școală, ci pentru viață (Non scholae, sed vitae discimus). Putea fi văzut adesea pe străzile Clujului, mergând spre malul Someșului, acolo unde ctitorise marele parc sportiv care azi îi poartă numele. Trecea agale pe străzi și pe alei, privind cerul, dar mai ales pământul, unde utilul se îmbina cu frumosul (Utile dulci). Se apropia pios de bisericuța de lemn, intra, îngenunchea și se ruga pentru odihna sufletului copilului său: „Doresc să-ți fie țărâna ușoară!” (Opto sit tibi terra levis). Ca oricare ardelean educat, avea un cult pentru latinitate, visa puterea Imperiului lui Traian extinsă cu acvilele ei până la Dunăre și la Carpați, pe Olt, pe Jiu și pe Mureș și știa că sigiliul Romei ne trăsese, nouă, românilor, pentru vecie destinul.

Comuniștii i-au stricat în mare parte moștenirea, au ars biserica și au rebotezat parcul. Este drept că noul nume amintea și el de un mare savant, de medicul și profesorul Victor Babeș, dar lumea tot „Parcul Iuliu Hațieganu” i-a zis așezământului. După 1989, acest nume al fondatorului și al donatorului a fost acordat oficial, bisericuța a fost refăcută, iar rosturile sportului au fost repuse acolo în drepturi. Mai mult, Secția de educație fizică s-a transformat în Facultatea de Educație Fizică a Universității „Babeș-Bolyai”, cu sediul decanatului, al sălilor de curs, de seminare și de practică în parc. În timpul studenției mele din anii 1970, încă mai scria la intrare, pe frontispiciul interior al porții de intrare în parc, ceea ce dorise fondatorul, marele profesor pomenit: Pro patria est ludere ut videmur. Până nu demult – asta însemnând cu puțini ani în urmă – inscripția mai era la locul ei, poate pentru că mulți nu înțelegeau ce scria acolo. E de mirare că rămăsese sub comunism, dar mirarea se estompează repede: activiștii comuniști nu știau latinește, dar cuvântul „patria” era inteligibil pentru oricine și dădea bine, mai ales prin anii 1980. Așa că inscripția a scăpat de eradicare atunci. Dar ce înseamnă ea? Este greu de tradus literal, dar ar suna așa: „Ni se pare că ne jucăm, dar este pentru patrie”. Altfel spus, mai pe înțeles, mesajul ar suna așa: „Deși se pare că ne jucăm, noi luptăm de fapt (prin sport) pentru patrie”. Este, evident, un mesaj patriotic, dar este făcut în spiritul olimpismului care, de pe la 1900 încoace, recucerise lumea. Pierre de Coubertin (1863-1937), pedagog și istoric francez, fusese părintele Jocurilor Olimpice moderne, reluând după circa un mileniu și jumătate olimpiadele, prin marea întrecere de la Atena din 1896. A devenit unul dintre primii susținători ai educației fizice de masă în Franța. Profesorul Iuliu Hațieganu a împărtășit multe dintre idealurile lui Pierre de Coubertin, între care și întrecerea onestă a sportivilor în numele națiunilor lor. În 1931, Comitetul Internațional Olimpic, al cărui al doilea președinte fusese Pierre de Coubertin, desemnase orașul Berlin drept gazdă a celei de-a XI-a ediții a Jocurilor Olimpice, programată pentru anul 1936, în detrimentul Barcelonei. Această alegere a reprezentat un semnal privind revenirea Germaniei în atenția lumii, după izolarea acestei țări ca urmare a înfrângerii suferite în Primul Război Mondial. Doi ani mai târziu, în 1933, liderul Partidului Nazist Adolf Hitler a devenit cancelarul Germaniei, transformând rapid regimul său într-o dictatură, persecutându-i pe evrei și pe alții, inclusiv pe opozanții politici. Au fost proteste numeroase, mai ales unor forțe de stânga în lume, dar Jocurile s-au ținut la Berlin în 1936, pe fondul unei acerbe propagande naziste. Au fost și la noi discuții atunci, mai ales că propaganda naționalistă își făcuse loc peste tot, deși România nu abandonase încă idealurile democratice și nici alianțele sale tradiționale cu Franța și Anglia. Dincolo de aceste controverse și de naționalismul care, în frunte cu Germania, era activ peste tot, Jocurile Olimpice au rămas și atunci și ulterior o sărbătoare a calităților fizice și spirituale superioare, aflate în competiție. La olimpiade, se mergea în delegații naționale, pe țări, iar la ceremoniile de deschidere și de închidere se defila cu steagul național în frunte. La fel, victoriile sportivilor erau cinstite în cadrul unor festivități de premiere, cu afișarea drapelelor țărilor și cu intonarea imnurilor naționale. De fapt, victoriile erau până la urmă ale națiunilor, ale popoarelor, ale țărilor. Și așa a rămas până azi, în ciuda unor voci nemulțumite, care ar vrea să introducă și aici „anularea culturii”. Se vede întotdeauna o mare mândrie, o emoție și o trăire patriotică pe fețele sportivilor laureați, care ascultă imnul și văd ridicat în slavă drapelul țării lor. În fond, trăirea aceasta este legitimă și cinstește grupul mai mult decât individul. Omul este o ființă socială, adică nu poate trăi izolată și întotdeauna sentimentul solidarității de grup a fost, la toți oamenii, foarte puternic. Sportul este un joc, dar un joc în onoarea patriei, adică a locului de baștină. Victoria înnobilează grupul din care provii. Oamenii fac parte concomitent din mai multe grupuri: din familie, din echipa de la locul de muncă, dintr-un club, din sindicat, dintr-un partid, din asociații profesionale, dintr-un cartier, dintr-un oraș, dintr-o provincie, dintr-o țară etc. Între toate aceste grupuri există și poporul, devenit în unele regiuni, de la un timp, națiune modernă. Mai ales după experiența tristă care a precedat Al Doilea Război Mondial, națiunile au fost adesea condamnate, fiind considerate drept declanșatoare ale conflictului care a măcinat lumea și drept protagoniste ale competiției neloiale care i-a contrapus pe actorii cei mari în fața celor mici. De fapt, aici se face o confuzie de planuri. Națiunile nu au declanșat niciun război și nu s-au împărțit ele însele în unele „superioare” și altele „inferioare”. Războaiele distrugătoare și ideologiile discriminatorii nu sunt opera națiunilor, ci a unor elite iresponsabile, dornice de putere, de avere și de glorie. Națiunile au fost „carne de tun”, fiindcă au fost trimise pe fronturile de luptă ca să moară în locul celor care făcuseră declarațiile de război și care porniseră astfel bătăliile. Chiar și națiunea germană a fost amăgită, înșelată și târâtă în război în anii 1930-1940, cu promisiuni deșarte, de către o conducere scelerată, care a plătit în parte pentru actele sale. Altminteri, națiunile au rămas simboluri ale binelui, ale traiului în comunitate pe baza limbii, originii, culturii, credinței, teritoriului, tradițiilor, obiceiurilor comune. Felul oamenilor de a trăi grupați în comunități perene, necreate prin voința unor instituții politice și administrative, nu depinde de voința oamenilor. Cu alte cuvinte, nu oamenii decid dacă și când există națiunile, dar pot decide cum și în ce fel să existe. Felul de a fi francez, englez, american, român sau bulgar nu este la îndemâna unor instanțe omenești, cum ar dori unii. Oamenii – oricât de „globaliști” și neomarxiști ar fi ei – nu pot decide desființarea unei comunități umane care are rangul de națiune. Vorbesc aici despre națiunea în sens organic și nu de state. Statele se pot înființa și desființa la date precise, dar națiunile, în sensul de comunități mari de oameni bine coagulate, se formează în timp îndelungat, prin acumulări succesive și abia perceptibile. De exemplu, națiunea germană, ca și națiunea română au existat, în calitate de grupări etnice moderne, cu mult înainte de formarea statelor unitare Germania, respectiv România. Ele au luptat pentru crearea acestor state ale lor, percepute care instrumente de coagulare, de organizare și de protejare a corpurilor naționale respective. Statul nu este națiunea în sine – deși în accepțiunea anglo-americană și franceză așa este – ci devine adăpostul națiunii. De aceea, un polonez sau un maghiar câștigător la o întrecere sportivă majoră, flutură sau privește drapelul țării sale, ascultă în poziție de drepți imnul și își umple inima de onoare și demnitate. La fel procedează și un român: victoria nu este numai a lui, ci și a națiunii sale.

De aceea, profesorul Iuliu Hațieganu a ținut să se scrie la intrarea în Parcul care azi îi poartă din nou numele dictonul latin pomenit mai sus. Unora dintre privitori li s-ar fi putut părea că studenții performanți care se întreceau acolo participau la simple jocuri, în timp ce ei concurau pentru patrie, adică pentru gloria comunității lor de români și a țării lor numite România. Întotdeauna este mai înălțător, mai demn și mai folositor să faci un act frumos pentru comunitate și nu doar pentru tine. În acest sens, pe mormântul unui mare președinte american din Cimitirul Arlington scrie să nu te întrebi atât ce ți-a dat ție țara, cât mai ales ce i-ai dat tu țării. Poate unii cred că oamenii din trecut erau înapoiați fiindcă nu aveau telefoane mobile și nu știau să scrie texte online. Ei erau, de fapt, în multe privințe mult mai avansați, deoarece gândeau cu mintea lor – care era cel mai avansat computer – și aveau un foarte dezvoltat sentiment de grup. Iar grupul cel mai important era pentru ei națiunea, țara, patria. Cât timp oamenii au avut grijă fiecare de patria sa și au respectat și patriile celorlalți, omenirii i-a mers bine. Din păcate, timpurile acelea au fost scurte. Liderii celor mai multe națiuni au preferat confruntarea în locul păcii, războiul în locul sportului. Dar Iuliu Hațieganu și generația lui de intelectuali rasați din Clujul interbelic au dorit ca studenții să lupte prin sport (și nu prin războaie) pentru patrie. Și ce frumos a sunat testamentul lor: Pro patria est ludere ut videmur!”

Ioan-Aurel POP