ROLUL LUI PETRU GROZA ÎN ISTORIA MODERNĂ A ROMÂNIEI ŞI ÎN REVENIREA TRANSILVANIEI DE NORD-EST LA PATRIA MAMĂ

Motto:
„Lămuriţi pe cei ce nu m-au înţeles.
Scrieţi întreg adevărul despre mine. Istoria mă va judeca drept”
Petru Groza

În anul 1944, în spaţiul românesc au avut loc o serie de evenimente majore determinate de evoluţia celui de-al doilea război mondial. A fost anul cînd a fost înlăturat de la putere regimul Antonescu, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, cînd România a rupt alianţa cu Germania, alăturîndu-se Naţiunilor Unite, cu speranţa eliberării Transilvaniei de nord-est, aflată sub ocupaţia Ungariei în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940.
Din noapte de 23 spre 24 august 1944, armata română s-a alăturat războiului antihitlerist. În lunile septembrie-octombrie 1944, militari români, împreună cu cei sovietici, vor purta lupte grele cu trupele germane şi ungare pentru eliberarea de sub ocupaţia Ungariei a Transilvaniei de nord-est.
La 25 octombrie 1944 vor fi eliberate ultimele teritorii româneşti – oraşele Carei şi Satu-Mare.

Bucuria românilor pentru eliberarea întregii Transilvanii va fi de scurtă durată. La 24 octombrie 1944, Moscova hotărăşte instalarea Administraţiei Militare Sovietice în Transilvania de nord şi evacuarea administraţiei româneşti din cele 6 judeţe – Ciuc, Odorhei, Mureş, Trei Scaune, Sălaj şi Someş – în care abia apucase să se instaleze, pe considerentul incapacităţii românilor de a stăpîni situaţia interetnică în zona respectivă. Pretextul a fost episodul de la Aita-Seacă din 26 septembrie 1944, cînd 11 unguri au fost executaţi după o judecată sumară de către Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu”, sub acuzaţia reală, de altfel, de a fi participat la asasinarea a 20 de ostaşi români în ziua de 4 septembrie 1944 (dar erau în război cu România).

Prin instalarea Administraţiei Militare Sovietice în Transilvania de nord, URSS nesocoteşte prevederile Convenţiei de armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite, semnată la 12 septembrie 1944, care, în articolul 19, prevedea că „guvernele aliate socotesc hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi inexistentă şi sînt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să se restituie României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace”.
Sovieticii vor condiţiona retrocedarea Transilvaniei de nord-est de formarea unui guvern pro-comunist la Bucureşti.
Această intenţie a sovieticilor reiese cu claritate din convorbirea pe care Stalin a avut-o la Moscova, în 4 ianuarie 1945, cu o delegaţie a Partidului Comunist Român, condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej, în care generalissimul afirma că „Ardealul pierdut va fi dat României doar dacă se va forma un guvern F.N.D (comunist, n.n.) la Bucureşti”.
În acest context apare pe prim-planul vieţii politice româneşti Petru Groza.
Instaurarea, în România, la 6 martie 1945, a guvernului condus de dr. Petru Groza şi, mai ales, rolul acestuia în istoria modernă a României şi în revenirea Transilvaniei de nord-est la Patria Mamă, sînt chestiuni foarte disputate în istoriografie.

Petru Groza este prezentat în istoriografia românească şi străină în două ipostaze: aceea de erou şi de trădător. Înainte de anul 1989, se vorbea mai puţin despre Petru Groza, istoricii de curte încercînd să acrediteze ideea că meritele instaurării comunismului în România reveneau cuplului Ceauşescu. După 1989, grupul istoricilor occidentali a căzut în extrema cealaltă şi îl consideră pe dr. Petru Groza un trădător, o slugă a sovieticilor, un punct de vedere la care s-au raliat toţi istoricii post-decembrişti. Între istoricii români, sînt trei excepţii notabile: academicienii Dinu. C. Giurescu, Florin Constantiniu şi Gheorghe Buzatu, care au publicat lucrări istorice de referinţă cu privire la perioada modernă a României, în care viaţa şi activitatea politică a dr. Petru Groza sînt prezentate cu maximă obiectivitate, pe baza documentelor incontestabile. Pe aceeaşi temă, în ultimii ani au apărut lucrări valoroase ale istoricilor şi politologilor Dorin Liviu Bîftoi, Vasile Moiş, Ioan Corneanu, Petre Ţurlea, Onufrie Vinţeler ş.a.
În paginile care urmează vom analiza cele mai importante momente din viaţa şi activitatea publică şi politică a dr. Petru Groza, care ne va ajuta să înţelegem atitudinea, poziţia în anumite perioade ale vieţii sale.
Dr. Petru Groza s-a născut în anul 1884, la Băcia, jud. Hunedoara, în familia preotului ortodox Adam Groza.

Strămoşii lui Petru Groza, care au slujit, din tată în fiu, la altarul Domnului ca preoţi, erau de baştină din Munţii Apuseni, comuna Rovina. În anul 1848, bunicul lui Petru Groza, preotul Adam Groza, se mută în apropiere de Deva, păstorind mai multe comune, printre care şi Băcia. Străbunicul lui Petru Groza este Simion Groza, preot, faimosul tribun al lui Avram Iancu, mort în anul 1849, în bătălia cu ungurii de la Dupăpiatră, jud. Hunedoara. Mormîntul lui se află în cimitirul de la Ţebea, lîngă mormîntul lui Avram Iancu, sub gorunul lui Horea.
Din păcate, mama lui Petru Groza, Maria, se stinge din viaţă la vîrsta de 24 de ani, lăsînd în urmă soţul văduv cu trei copii, pe care trebuia să îi crească singur. Canoanele Bisericii Ortodoxe interziceau preoţilor să se căsătorească a doua oară.
La şapte ani, Petru Groza este înscris la şcoala confesională greco-ortodoxă din Costeiul Mare, aproape de Lugoj, unde nu demult tatăl său fusese ales preot. Aici este dat în grija învăţătorului Dorca.

Dorca şi tatăl său, Adam Groza, şi-au dat multă silinţă să îmblînzească un copil orfan de mamă, fără supraveghere adecvată. Era un copil foarte neastîmpărat, neliniştindu-i cu năzbîtiile sale pe cei din jur. Un copil greu de stăpînit, mai ales că tatăl său este tot timpul plecat din localitate, îndeplinind o funcţie şi în Consiliul Episcopal din Ardeal.
Petru este mutat la o şcoală maghiară din Lugoj. Nici aici nu stă prea mult. După noi isprăvi, se întoarce la Costei, de data aceasta la Şcoala confesională evreiască, unde dascăl îi este Pollacek. Tactul rabinului îl cucereşte. Petru îi va rămîne recunoscător peste ani pentru învăţămintele primite.
După ce a terminat cursurile şcolii primare, în septembrie 1895, este înscris la Colegiul Evanghelic maghiar din Orăştie, unde va studia timp de opt ani.
Colegiul din Orăştie are un program foarte strict, o disciplină severă, „medievală”, i se părea lui Petru. Rigorile sînt militare, respectînd tradiţia întemeietorului instituţiei, contele Kun Kocsard. De-a lungul celor opt ani, acest regim auster, din care nici bătaia nu lipsea, va modela firea lui Petru.

Cu toate năzdrăvăniile sale, Petru se bucura de aprecierea profesorilor şi a colegilor unguri. Deşi noţiunile sale de maghiară erau destul de precare la intrarea în colegiu, după opt ani va stăpîni maghiara – limba, literatura şi istoria Ungariei. Va obţine premiul întîi la primele două materii, prietenul său Brînzeu fiind la rîndul său printre cei mai buni elevi ai clasei.
Între anii 1903-1905, tînărul Petru Groza a studiat la Facultatea de Drept şi de Studii Economice din Budapesta.
La Budapesta, Petru Groza leagă multe prietenii, îndeosebi cu Ioan Lupaş, Ioan Lapedatu şi Octavian Goga. Cu cîţiva ani mai mare decît Petru, poetul îşi făcuse încă de atunci o aură de boem. Privea cu mult dispreţ naţionalist societatea metropolei maghiare, căci umblase mult prin Europa, lucru rar la românii ardeleni, care se mărgineau la şcolile din Ardeal şi ajungeau cel mult pînă la Budapesta. Goga este cel care îl îndemna pe Petru să meargă prin „lumea mare”, renunţînd să se mai înscrie în anul trei la Universitatea din Budapesta, unde nu face decît „să se îngroape în cuibul acesta al feudalilor maghiari înfeudaţi ei înşişi bancherilor Rotschildzi”.

Petru acceptă. Caută sprijin la conducerea Universităţii pentru a pleca la studii în străinătate. Se loveşte de interdicţia aplicată românilor de a studia în afara Ungariei. Solicită şi obţine o audienţă la ministrul Educaţiei Naţionale, nimeni altul decît celebrul conte Appony Albert, adversarul de mai tîrziu al lui Nicolae Titulescu şi cel care a dus o politică susţinută de maghiarizare a românilor din Transilvania. Şi reuşeşte să îl convingă pe Appony, punînd în joc, încă o dată, redutabila-i armă: frumoasa limbă maghiară pe care o vorbeşte. Appony va aproba cererea lui Petru. Îi recomandă, totuşi, să nu uite Ungaria care „l-a alintat” ca pe unul dintre cei mai buni fii ai săi. Şi îl invită să se prezinte din nou la el cînd va reveni. Peste ani, în 1923, îl va reîntîlni pe conte tot la Budapesta, în faţa Universităţii. Îl recunoaşte, se opreşte în stradă şi se recomandă. Abia atunci va afla că îl impresionase odinioară pe conte cu figura lui de „dac răzvrătit” – sintagma pusă apoi în circulaţie de Groza şi prietenii lui.
În 1905, Petru şi-a continuat studiile la Berlin, iar apoi la Facultatea de Drept Comercial şi Economie Politică din Leipzig. În anul 1907 obţine titlul de doctor în ştiinţe juridice, cu distincţia „Magna cum Laude”.
La întoarcerea în ţară, dr. Petru Groza a practicat avocatura la Lugoj, apoi la Deva.
Petru Groza şi-a început cariera politică în Partidul Naţional Român, atras de idealurile pentru care luptau liderii mişcării naţionale a românilor din Ardeal: Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio Pop, Al. Vaida Voievod, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş şi alţii.
În ziua de 1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi cu au hotărît Unirea Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului şi Banatului cu România.

Petru Groza era adeptul unirii necondiţionate a Transilvaniei cu România, intrînd în conflict deschis cu Iuliu Maniu care dorea numai o unire condiţionată, invocînd înapoierea economică a Vechiului Regat şi necesitatea unei perioade de tranziţie de cel puţin 10 ani, timp în care Ardealul ar urma să aibă un guvern autonom, astfel să poată ridica treptat regăţenii la acelaşi nivel.
Alarmaţi de cele auzite, Groza, împreună cu un grup de tineri delegaţi, printre care şi ofiţeri ardeleni, în zorii zilei de 1 decembrie, pătrund cu forţa în camerele Hotelului Dacia, unde conducerea Partidului Naţional finaliza documentele Unirii.
Sub presiunea grupului şi a lui Al. Vaida Voievod, Maniu renunţă de a mai introduce în Rezoluţie unirea condiţionată a Transilvaniei cu România.
După unirea din 1918, Petru Groza era în plină ascensiune politică. În anul 1919 este ales deputat în Parlamentul României pe listele Partidului Naţional Român. În luna martie 1920 părăseşte partidul, împreună cu gruparea condusă de Octavian Goga, şi, la 17 aprilie 1920, se înscrie în Partidul Poporului.
Între anii 1921-1927, deţine funcţia de ministru şi ministru secretar de stat în cele trei guverne formate de Partidul Poporului, condus de mareşalul Averescu, şi cinci mandate de deputat în Parlamentul României.

Ascensiunea economică (industrială, financiară şi latifundiară) îl dusese pe culmi la vîrsta de numai 30 de ani.
Sosirea sa la Bucureşti, după Marea Unire, coincide cu începutul unei perioade faste. Acumulează noi moşii, fabrici, bănci, magazine, hoteluri, cinematografe, mari uzine de electricitate şi izvoare de ape minerale (Băile Buziaş). Într-un ritm ameţitor, accelerat de la lună la lună, ajunge preşedinte, vicepreşedinte sau membru în consiliile de administraţie a celor mai mari şi cunoscute întreprinderi şi bănci din Ardeal, Banat, Bucovina şi Vechiul Regat. Era prezent în 45 de consilii de administraţie şi se bucura de respectul finanţiştilor şi oamenilor de afaceri. Este preşedinte al unor mari organizaţii profesionale, printre care şi cea mai puternică: Uniunea Generală a Industriaşilor din România.
În anul 1927, guvernul Averescu, din care făcea parte, este răsturnat printr-un meschin joc de culise al liberalilor. Revoltat, Groza se retrage la Deva, într-un exil de şapte ani autoimpus, renunţînd complet la activitatea politică, dedicîndu-se afacerilor sale.
Întors la Deva, Groza îşi propune să uite complet învăţăturile lumii vechi. Se afla într-un moment de redefinire şi căutare. Se va fixa, în final, la stînga, pe o poziţie cu totul neobişnuită nu numai pentru statutul său economic şi social, ci şi pentru tendinţele dominante ale vremii, care se grupează tot mai la dreapta, către extremă.

Despre această perioadă, despre frămîntările sale privind drumul pe care va merge în viitor, Petru Groza va scrie în Memorii următoarele: „retragerea mea din arena politică şi economică în solitudinea de la Deva a fost începutul unei perioade de şapte ani în care mi-am revizuit tot ce învăţasem în această perioadă şi mi-am aplicat o reţetă radicală: am luat un burete şi am şters de pe tabla cunoştinţelor mele toate formulele pe care le-am învăţat pe vremuri la universităţile din Budapesta, Berlin, Leipzig şi, dornic de a cunoaşte sensul obiectiv şi ultim al realităţilor contemporane, ţinînd seama de experienţele cîştigate de omenire în ultimul sfert de secol, îndeosebi de uriaşa experienţă făcută prin înfiinţarea primului stat socialist, Uniunea Sovietică, am păşit din nou la studiu, începînd cu aflarea noilor doctrine economice şi politice”.
În ceea ce îl priveşte, a început să se pregătească pentru lumea nouă, care sta pe cale să se nască şi care corespunde unei viziuni halucinante, incredibilă, „cetăţenii” vor fi înlocuiţi cu „tovarăşii”. Această previziune s-a făcut cu 15 ani înainte de invazia sovietică în România, atunci cînd mulţi contemporani aveau impresia că Groza suferă de inabilitate, de o mare naivitate, mai ales pe plan politic.

A revenit pe scena publică la 8 ianuarie 1933, cînd a fondat Frontul Plugarilor. Acesta era o formaţiune politică minoră, care se situa la stînga eşalonului politic. Imediat după înfiinţare, acest partid a intrat sub aripa protectoare a Partidului Comunist, care se afla în ilegalitate în acele vremuri.
La 24 septembrie 1935 s-a semnat acordul de înfiinţare a Frontului Popular Antifascist, între MADOSZ şi Frontul Plugarilor, ambele formaţiuni politice fiind înfiinţare în subordinea comuniştilor. Trei luni mai tîrziu, aceleaşi două partide, împreună cu Blocul Democratic şi Partidul Socialist, s-au întrunit la Ţebea, unde, sub gorunul lui Avram Iancu, au încheiat un acord prin care se angajau să lupte împreună împotriva pericolului fascist.
În 1943 a participat la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist, iar la 20 iunie 1944 a susţinut formarea coaliţiei Blocul Naţional Democrat între PNŢ, PNL, PSD şi P.C.R.

În perioada regimului Antonescu, Petru Groza este internat, pe motive politice, în lagărul de la Caracal.
După arestarea lui Antonescu, regele a numit un nou guvern, format din tehnicieni şi militari, în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din Blocul Naţional Democrat, creat în iunie 1944 – PNŢ, PNL, PSD; P.C.R. aveau cîte un reprezentant.
La 13 octombrie 1944, Partidul Comunist Român şi Partidul Social Democrat au denunţat colaborarea cu PNŢ şi PNL, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă coaliţie, denumită Frontul Naţional Democrat, sprijinit de trupele sovietice, pornind o vehementă campanie împotriva partidelor istorice.
Din cauza presiunilor politice, la data de 4 noiembrie 1944, guvernul Sănătescu a format un nou guvern, în care Petru Groza a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
După mai puţin de o lună de zile, al doilea guvern Sănătescu demisionează. La 6 decembrie 1944, este numit şi învestit guvernul condus de generalul de corp de armată Nicolae Rădescu. Groza îşi păstrează mandatul de vice-prim-ministru.

La începutul anului 1945, Frontul Naţional Democrat a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului Rădescu şi preluarea puterii politice de către comunişti şi aliaţii lor. La conferinţa de la Yalta, din 4-22 februarie 1945, Marile Puteri au hotărît intrarea definitivă a României în zona de influenţă sovietică. În aceste condiţii, comuniştii acţionează pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor. S-au organizat în toată ţara mitinguri şi manifestaţii de stradă, care au culminat cu mitingul F.N.D. din Piaţa Palatului regal, la 24 februarie 1945, la care au participat peste 600 de mii de oameni. Au fost lupte de stradă, cu morţi şi răniţi. S-a aruncat vina pe Rădescu, care ar fi dat ordin să se tragă în manifestanţi. În realitate, era vorba de o provocare bine organizată de comunişti şi sovietici.
România se afla într-o mare criză politică. Pentru a veni în ajutorul comuniştilor, în lupta pentru preluarea puterii politice, în ziua de 27 februarie 1945 a sosit la Bucureşti, fără să fie anunţat, Vîşinski, adjunctul ministrului de externe al URSS, prezentîndu-se la ora 22 la Palat, cerînd regelui, ultimativ, demiterea imediată a lui Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticînd partidele istorice şi pe Iuliu Maniu.

În ziua de 28 februarie, la ora 330 dimineaţa, Vîşinski solicita o nouă audienţă la Palat. Îi dă regelui un termen ultimativ de două-trei ore pentru a anunţa demisia lui Rădescu şi un altul de patru ore şi jumătate pentru a desemna un nou prim-ministru.
În ziua de 28 februarie, generalul Rădescu demisionează din funcţia de prim-ministru şi, la bordul unui avion militar, se refugiază în Turcia. De aici va pleca în Marea Britanie, unde va primi azil politic.
La 1 martie 1945, Vîşinski revine din nou la rege, în trei rînduri. La ultima audienţă din acea zi, la ora 2200, îl anunţă pe rege că Petru Groza va fi prim-ministru. „Trebuie să comunic Majestăţii Voastre – declara Vîşinski – că am însărcinarea, din partea guvernului meu, să vă declar că omul care ne inspiră încredere este Petru Groza, ca preşedinte al Consiliului. Bineînţeles, acesta este un lucru confidenţial, pe care vi-l spun numai Majestăţii Voastre”.
Vîşinski i-a propus lui Groza să accepte funcţia de prim-ministru, în cazul în care România va primi Ardealul de Nord. Groza s-a consultat cu Maniu, i-a cerut sprijinul, propunîndu-i să intre în guvern, unde PNŢ va primi patru posturi de miniştri. Maniu a refuzat, spunînd că el nu colaborează cu comuniştii, sfătuindu-l pe Groza să nu accepte nici el funcţia de prim-ministru. Maniu l-a sfătuit să refuze acest post şi i-a precizat că nu-l va ajuta cu nimic. Maniu încercase să-l convingă ceasuri întregi „să nu se bage (…), căci şi copiii mei se vor jena de numele meu”. Groza a dat cu pumnul în masă şi i-a răspuns cu duritate: „Dacă pot să-mi salvez ţara, să reprimim Ardealul, prefer să mă compromit. Iar dacă copiilor mei le va fi ruşine de mine, n-au decît să-şi schimbe numele”.

Cu altă ocazie, Groza spunea: „Dacă eu stăteam deoparte, dacă renunţam, nu exista azi administraţie românească în Ardealul de Nord. E drept, am avut noroc cu Stalin. Sîntem siliţi să ne batem şi să acceptăm compromisuri”.
Vîşinski a continuat să exercite puternice presiuni asupra regelui, adoptînd o atitudine agresivă, la una din întîlniri, izbind cu pumnul în masă, trîntind uşa a declarat: „Yalta sînt eu!”. Sub presiunea evenimentelor, la 6 martie1945, regele va numi ca prim-ministru pe dr. Petru Groza, acceptînd, totodată şi lista cu membrii noului guvern, prezidat de acesta. Din cei 18 miniştri ai Cabinetului Groza, 4 reprezentau P.C.R., 3 – P.S.D., 3 – Frontul Plugarilor, 3 – P.N.L. (aripa lui Gheorghe Tătărăscu), 1 – P.N.Ţ. (aripa Anton Alexandrescu), 1 – Uniunea Patrioţilor, 1 – Confederaţia Generală a Muncii (sindicatele), 1 – Uniunea Preoţilor Democraţi. P.N.Ţ. – Maniu şi P.N.L. – Brătianu refuză să participe la guvernare.
Guvernul impus de Vîşinski regelui se autointitula, cu o formulă înşelătoare, de largă concentrare democratică. În realitate, el era întruchiparea unei tipice coaliţii fictive, întrucît, sub conducerea comuniştilor, cabinetul nu cuprindea decît partide şi organizaţii ale P.C.R. sau criptocomuniste, precum şi tovarăşi de drum ai P.C.R., între care cel mai important era Gheorghe Tătărăscu.

Pe 8 martie 1945, sub semnătura lui Petru Groza şi a lui Gheorghe Tătărăscu (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de externe), era trimisă lui Stalin telegrama prin care se solicită, în termeni diplomatici, dar fermi, retrocedarea Transilvaniei de nord-est României.
Fapt fără precedent, Stalin a răspuns în 24 de ore: „Guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului român şi, în conformitate cu Convenţia de Armistiţiu, din 12 septembrie 1944, să consimtă pentru instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului român”.
Este în afara oricărui dubiu că unirea Transilvaniei de nord-est nu se putea realiza fără acordul expres al lui Stalin, în condiţiile în care România avea regim de ţară învinsă şi ocupată.

Ca un paradox al istoriei, Stalin a preferat să ignore pînă la urmă propunerile comisiei Litvinov de a se crea o Transilvanie independentă, cu peste 100 de mii de km2 şi 5 milioane de locuitori, în „afara oricăror uniuni sau federaţii”, preferînd să încurajeze şi să sprijine P.C.R. prin anularea Dictatului de la Viena şi recunoaşterea apartenenţei Ardealului la România. Este probabil că a luat această decizie şi din cauza unei suspiciuni provocate de o propunere de compromis pro-ungară a anglo-americanilor, făcută la Conferinţa miniştrilor de Externe de la Londra, din perioada 10 septembrie – 2 octombrie 1945.
În timp ce anglo-americanii încercau să sprijine Comisia Litvinov pentru înfiinţarea unei Transilvanii autonome sau independente, Stalin a preferat retrocedarea Transilvaniei de Nord către România şi a refuzat propunerea comisiei sale de a înfiinţa un experiment separatist în Ardeal.
Decizia lui Stalin de a încuviinţa revenirea Transilvaniei de nord-est la România a fost determinată de instalarea la Bucureşti a unui guvern pro-sovietic, condus de dr. Petru Groza. Aceasta a fost o condiţie esenţială, fără de care Transilvania ar fi fost probabil pierdută pe vecie.

Dacă pentru cîteva decenii ziua de 6 martie 1945 a avut consecinţe profund negative în plan social, politic şi cultural, consecinţe care, însă, pînă la urmă au fost depăşite, pentru ansamblul istoriei românilor cu mult mai importantă este readucerea acasă a unui teritoriu românesc, Transilvania de nord-est.
Realizarea acestui moment crucial în istoria neamului românesc ne face să subliniem rolul extraordinar de important pe care l-a avut dr. Petru Groza, care şi-a luat asupra lui conducerea unui guvern graţie căruia a fost restituit României Ardealul de Nord.
După 1945, Petru Groza va exercita, pe lîngă comunişti, funcţia „tovarăşului de drum”, intervenind salvator pentru prietenii săi şi pentru necunoscuţi care i se adresau. Cu o zi înainte de a cădea în inconştienţă – a decedat pe 7 ianuarie 1958 – Groza semnează, la 30 decembrie 1957, un decret de graţiere – în calitate de preşedinte a Prezidiului Marii Adunări Naţionale – pentru 10 persoane, printre care O. Goga, Brudariu, Vasile Munteanu. Pentru acest ultim act, Groza îl şantajează efectiv pe Gheorghiu Dej. De fapt, cînd Lucreţia Barbu – o cunoştinţă apropiată – îi ceruse cu puţină vreme înainte să aibă grijă de el, căci îl vedea foarte slăbit, Groza îi răspunde să nu-şi facă griji că nu va muri şi, în orice caz, a întocmit o listă cu prietenii săi pe care o va lăsa comuniştilor spre a avea „indulgenţă şi bunăvoinţă faţă de el”.

Groza a obţinut aprobarea din partea lui Gheorghiu Dej şi a lui Chivu Stoica, preşedintele Consiliului de Miniştri, pentru eliberarea istoricului Constantin C. Giurescu, care avea domiciliul forţat într-un sat din Bărăgan, Măzăreni, şi a colegului de detenţie, profesorul Gheorghe Strat.
Intervenise, de asemenea, în cursul vizitelor sale în Ungaria, pe lîngă înalte oficialităţi ungare pentru eliberarea unor foşti colegi de la Colegiul din Orăştie. Obţine eliberare, printre alţii, a lui Nagy Vilmos, fost şef de Stat Major al armatei ungare, a lui Horvath Bela, secretar de stat la Interne, precum şi a lui Tökes Ernö, protopop reformat maghiar. În România, intervenise pentru prietenul şi colegul său de clasă, la Colegiul din Orăştie, Nicolae Brănzeu, canonic prepozit, şi pentru Otto Roth

În noiembrie 1954, Groza are o întîlnire cu Adrian Brudariu, prietenul său din perioada cînd acesta era magistrat, deputat în anii 1927 şi 1928, căruia a ţinut să-i povestească o serie de împrejurări tragice din politică, necunoscute de marele public. Printre altele, că l-a sfătuit pe Gheorghe Tătărăscu – vicepreşedinte şi ministru de externe în guvernul instalat la 6 martie 1945 – să fie prudent cu privire la tot ce spune şi face, căci acţiunile lui sînt urmărite de sovietici şi sancţionate cu lichidarea de către iscoadele din ţară. A povestit, de asemenea, faptul că l-a sfătuit pe Lucreţiu Pătrăşcanu să nu se ducă la Cluj (în 1946), unde i se întinde o cursă, că i se va răstălmăci orice cuvînt, frază sau gest. Sovieticii – i-a spus el – nu tolerează naţionalismul altor popoare, promovîndu-l numai pe al lor.
„Şi pe Dej l-am sfătuit să nu-l mai critice atît pe Tito, căci ar putea să regrete. Cu Bodnăraş mă înţeleg cel mai bine – spunea Groza. Are o experienţă bogată căci cunoaşte stările din Rusia. Acolo se face imperialism pentru înghiţirea tuturor popoarelor, ba chiar a Europei, dacă vor putea”.

Şi, în finalul discuţiei cu Brudariu, Groza face o mărturisire înspăimîntătoare: „Acum cînd Stalin nu mai este, pot să-ţi confirm că ni s-au cerut mii de intelectuali ca să-i ducă în Siberia. A fost o luptă dramatică. Cu greu i-am îmblînzit pe stăpînitori, ca să evităm ceea ce au făcut bulgarii cu intelectualii lor”.
Brudariu îşi aminteşte că Groza „adesea îmi spunea: Lămuriţi pe cei ce nu au înţeles. Scrieţi întreg adevărul despre mine. Istoria mă va judeca drept”.
Criticilor privind relaţia cu Uniunea Sovietică şi prezenţei armatei sovietice în România, Groza le răspunde în martie 1946, la şedinţa CC al Frontului Plugarilor: „Armata sovietică este aici, dar noi am adus-o? Noi am făcut războiul? Noi, cei care am fost împotriva acestui război, chiar înainte de a se fi declarat şi în timpul lui, noi sîntem vinovaţi? (…) Războiul acesta nu l-am făcut noi şi nu l-am pierdut noi. Armistiţiul nu l-am încheiat noi, ci l-au încheiat partidele istorice. Noi am dus numai sarcinile acestui Armistiţiu. Noi nu ţinem nici o zi mai mult armata sovietică decît trebuie ea să mai rămînă din considerente care privesc Rusia sovietică”. Nu are nicio îndoială în privinţa dominaţiei sovietice în această parte de lume. Ştiuse despre invazie încă din 1931.

Pe de altă parte, Groza este nu doar „tovarăşul de drum” cel mai performant al comuniştilor, ci şi singurul burghez care s-a conservat la vîrful sistemului comunist, reuşind – într-o simbolică măsură, desigur – să-l influenzeţe.
Merită discutat din acest punct de vedere rolul său în luarea cîtorva decizii importante de politică a comuniştilor români: deschiderea către R.P: Chineză, retragerea trupelor sovietice din România în anul 1958 – cu mai mult de 30 de ani mai repede decît din celelalte foste ţări socialiste din Europa, rechemarea personalităţilor culturale din străinătate, reconsiderarea lui Tito, relaţiile cu ungurii ş.a.

Vizita lui Groza în China din anul 1954, care a durat 2 luni, efectuată la invitaţia lui Mao Tze Dung, deschide un întreg capitol în politica externă a anilor ’50-’60. Aşa cum aprecia liderul sovietic Hruşciov, ea a marcat o nouă politică românească, una care îşi adăposteşte sub „umbrela chinezească” impulsurile naţionaliste şi izolaţioniste faţă de Moscova. Surprinzător, vizita lui Groza în China pare să fi fost un exemplu pentru liderii comunişti români. Dej va merge la Beijing în 1956, la cel de-al VIII-lea Congres al P.C. Chinez, ca prim secretar al P.M.R., iar Chivu Stoica, preşedintele Consiliului de Miniştri, va conduce delegaţia oficială la Beijing în 1958. Îndepărtarea de Moscova şi apropierea de China va fi consfinţită de Dej în 1962.
Petru Groza va rămîne în istoria noastră naţională o ilustră personalitate politică, un mare patriot, care, într-o conjunctură internaţională defavorabilă României, (ocupată de trupele sovietice şi considerată, pe nedrept, înfrîntă în cel de-al Doilea Război Mondial), prin abilitatea sa politică, prin compromisuri făcute cu comuniştii români şi cu Uniunea Sovietică, a reuşit să readucă în graniţele fireşti ale României Transilvania de nord-est.

Astăzi, în Piaţa Unirii din Deva poate fi admirată statuia împăratului Traian călare – „cotropitorul” de odinioară, în vocabularul lui Groza.
Pînă în 1990, pe locul acestui monument se înălţa statuia lui Petru Groza. Ea este depozitată acum în curtea Palatului Culturii şi a Prefecturii Hunedoara. Acolo, la numai cîţiva metri de vila de sub Dealul Cetăţii, de parcul public şi de statuia lui “tata” Decebal, proiectate toate după dorinţa sa, zace căzut, cu faţa în iarbă, fostul stăpîn al locului şi, pentru o vreme, şi al României.
Prof. Univ. dr. Ioan BOJAN

BLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. Dorin Liviu Bîftoi, PETRU GROZA, ULTIMUL BURGHEZ, Ed. Compania, Bucureşti, 2004.
2. Petru Groza, ADIO LUMII VECHI, Ed. Compania, Bucureşti, 2003.
3. Vasile Moiş, Ioan Corneanu, INTOLERANŢĂ ŞI CRIMĂ, Ed. Dacia XXI, 2012.
4. Petre Ţurlea, ROMÂNI ŞI UNGURI, 1940-2011, Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2011.