„A fost greu şi a fost frumos, a fost o mare şansă pentru care nu voi putea să mulţumesc îndeajuns niciodată celor care mi-au pus-o în faţă”

• cu Prof.univ. dr. Mihai BĂRBULESCU despre insula de românitate din Villa Borghese •

Binecunoscut şi recunoscut naţional şi internaţional pentru activitatea domniei sale în domeniul istoriei vechi, universitarul clujean Prof.dr. Mihai Bărbulescu a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre referitoare la ceea ce înseamnă Accademia di Romania pentru cultura română, la timpul petrecut în calitate de director al prestigioasei instituţii. Opt ani în Cetatea Eternă…

• Stimate domnule profesor , acum, după încheierea misiunii dumneavoastră în fruntea Accademia di Romania in Roma, cred că putem privi retrospectiv, dar şi să scrutăm cu optimism viitorul, atât în ceea ce vă priveşte, cât şi din perspectiva instituţiei pe care aţi condus-o în ultimii opt ani. Ce aţi găsit la venirea la Roma, ce lăsaţi în urmă?

Prof. dr. Mihai Bărbulescu: Accademia di Romania din Roma este misiune diplomatică, academie de formare postuniversitară şi institut cultural românesc în străinătate. Funcţionarea sa e susţinută financiar de Ministerul Afacerilor Externe; activităţile culturale sunt finanţate în principal de Institutul Cultural Român; bursele de studiu sunt acordate de Ministerul Educaţiei. La Roma, 18 ţări au „academii” ori „institute” de perfecţionare a tinerilor în domeniile umanistice, unele au chiar câte două-trei „academii” profilate (Germania, Franţa, Spania etc.). Separat funcţionează institutele culturale („Goethe”, „British Council”, „Cervantes” etc.). Numai România îmbină aceste două tipuri de instituţii diferite într-unul singur, ceea ce nu este benefic. Această situaţie am găsit-o în toamna anului 2008, când am preluat Accademia di Romania, şi pe aceasta am lăsat-o în urmă. Dar am semnale din partea celorlalte academii străine din Roma – şi acestea sunt semnalele care contează – că, după opt ani, Accademia di Romania şi-a consolidat poziţia ca partener al instituţiilor similare de acolo, dat fiind faptul că facem parte din Uniunea Internaţională a Institutelor de Arheologie, Istorie şi Istoria Artei din Roma.

• Vă rugăm să readuceţi în memorie momente semnificative din istoria Accademiei, scopurile pentru care aceasta a fost fondată de Vasile Pârvan şi modul în care şi-a îndeplinit misiunea de-a lungul celor peste nouă decenii de existenţă.

M.B. – Accademia di Romania şi-a început existenţa în 1922, sub conducerea lui Vasile Pârvan, deodată cu „sora” ei de la Paris, cu Nicolae Iorga în frunte. Erau primii ani ai României Mari, când s-au făcut eforturi remarcabile şi cu succes, pentru intrarea României în clubul select al unei Europe moderne. Pentru creaţia ştiinţifică şi culturală, pentru dezvoltarea sănătoasă a învăţământului universitar, statul român acorda burse la Roma şi Paris pentru pregătirea postuniversitară a unor tineri dotaţi în „umanioare” – filologie clasică şi modernă, literatură, istorie şi arheologie – ca şi în arhitectură şi arte plastice. Vasile Pârvan a înfiinţat la „şcoala Română din Roma” (ulterior „Accademia di Romania”), două reviste ştiinţifice în care se publicau cercetările bursierilor, Ephemeris Dacoromana şi Diplomatarium Italicum şi a pus bazele unei biblioteci de specialitate.

Printr-o selecţie foarte corectă – căci era făcută de profesorii celor patru universităţi româneşti (Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi), ai şcolii de Arhitectură şi ai şcolii de Belle Arte din Bucureşti, după o îndeaproape şi îndelungată cunoaştere a candidaţilor – au fost trimişi la Roma, până în 1947, peste 130 de tineri. Mulţi au devenit savanţi, profesori şi creatori de renume. Să vă dau câteva exemple: George Călinescu, filologii Alexandru Marcu, Dumitru Găzdaru, Claudiu Isopescu, Haralambie Mihăescu şi ştefan Bezdechi, istoricii şi arheologii Dinu Adameşteanu, Constantin Daicoviciu, Emil Condurachi, Dionisie Pippidi, Francisc Pall, ştefan Pascu, Radu Vulpe, Ion I. Russu, Vladimir Dumitrescu, istoricul de artă Virgil Vătăşianu, arhitecţii ştefan Balş, Grigore Ionescu, Horia Teodoru şi Dinu Antonescu, artiştii plastici Mac Constantinescu, Ion Lucian Murnu şi Alexandru Ţipoia.

Şi un amănunt interesant: şase din profesorii mei din anii 60 de la Universitatea clujeană fuseseră bursieri la Roma în anii interbelici. Noi, cei din generaţiile postbelice, n-am mai avut şansa unei pregătiri postuniversitare la Roma ori Paris. Noul regim instalat la Bucureşti a desfiinţat în 1947 cele două „şcoli”. România se închidea, se lăsa negura peste relaţiile cu Occidentul, se prefigura deja războiul rece. La începutul anului 1948, ultimii bursieri au fost daţi afară, biblioteca a fost expediată la Bucureşti (ocazie de furturi şi „pierderi”), Legaţia României la Roma se instala – încălcându-se grav convenţia italo-română prin care se înfiinţase Accademia di Romania – în palatul construit de arhitectul Dinu Antonescu pentru Accademia, din banii Băncii Naţionale a României (1932).

După mai mulţi ani, cu momente ciudate şi nu o dată tensionate în relaţiile dintre România şi Italia (pe care le-am povestit, împreună cu colegii mei Veronica Turcuş şi Iulian Damian, în cartea Accademia di Romania din Roma. 1922-2012, publicată la Roma în 2012), cu lăsarea de izbelişte a edificiului nostru din cel mai select cartier al Romei! (Villa Borghese – Valle Giulia), în 1969, pentru ca să mai „dreagă busuiocul”, România a deschis acolo o Bibliotecă românească, pe care emigraţia românească – puţină şi exclusiv politică pe atunci – nu se prea înghesuia s-o frecventeze. Totuşi o deschidere a fost, şi chiar s-a întâmplat o minune: între 1968 şi 1972 au fost la Roma opt bursieri români, dintre care, pe cel puţin trei îi cunoaşteţi: Marian Papahagi, Mariana Nicolesco, Victor Ieronim Stoichiţă. După care instituţia a căzut iarăşi în letargie, devenind cămin pentru funcţionarii ambasadei române, hotel pentru diverse personaje aflate în tranzit prin Roma.

În 1991 s-a tăiat gardul de sârmă ghimpată care înconjura edificiul nostru (la propriu!). Încet-încet, predecesorii mei postdecembrişti de la conducerea Accademiei di Romania (Zoe Dumitrescu Buşulenga, Marian Papahagi şi Dan Eugen Pineta) au făcut paşii necesari pentru revenirea la normalitate: au revenit bursierii (din 1999, dar cu o „pauză” în 2000/2001), a reapărut anuarul Ephemeris Dacoromana (două volume publicate în 2000 şi 2004).

• În ce direcţii se dezvoltă activitatea Accademiei, ce departamente o compun, ce paletă de activităţi culturale şi ştiinţifice, programe doctorale, tipuri de rezidenţe artistice sau burse oferă instituţia din Valle Giulia românilor, italienilor şi altor naţii?

M.B. – La Accademia di Romania se desfăşoară stagiile bursierilor „Pârvan”. Aceştia vin după licenţă, mai frecvent după studiile de masterat. Alţii sunt doctoranzi, alţii fac cercetări postdoctorale. Programele lor de cercetare sunt extreme de diverse, pe de o parte pentru că bursele se adresează şi istoricilor, şi arheologilor, şi filologilor, şi artiştilor plastici şi arhitecţilor, pe de altă parte pentru că fiecare propune propriul său program. Este evident că ar fi utilă o anumită direcţionare şi corelare a programelor lor, făcută din momentul atribuirii burselor. Constituirea, adică, a unor mici echipe de cercetare care urmăresc un subiect comun. Abia la seria de bursieri care a debutat în octombrie 2016 am reuşit un prim pas în această direcţie: doi bursieri studiază, din toate punctele de vedere, un fond inedit de carte veche românească aflat în biblioteca Vaticanului. De două ori – sau măcar o dată în cazul stagiilor scurte – fiecare bursier prezintă rezultatele cercetărilor ori creaţiilor sale în întâlniri cu toţi membrii „şcolii” şi cu invitaţi din lumea academică ori culturală din Roma. Plasticienii şi arhitecţii, la rândul lor, au obligaţia organizării unor expoziţii periodice, în sediul Accademiei di Romania ori în alte spaţii din oraş. Bursierii prezintă comunicări la întâlnirile lunare ale academiilor străine („Valle Giulia Dialogues”) şi în cadrul Asociaţiei Internaţionale de Arheologie Clasică, unde suntem membri.

La Accademia di Romania am organizat în opt ani 41 de colocvii internaţionale de istorie, arheologie, numismatică, filologie, literatură, filosofie, teologie şi arhitectură, 32 de conferinţe şi peste 50 lansări de carte.

Deoarece am considerat că pentru formarea arheologilor, a istoricilor de artă şi a arhitecţilor cunoaşterea Romei este indispensabilă, am organizat şcoli de vară pentru grupuri de studenţi şi doctoranzi din România, însoţiţi de profesorii lor. Din 2013 am primit 12 asemenea grupuri de la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Sibiu şi Craiova.

• Există interes în ţară şi în Italia pentru aceste activităţi?

M.B. – Fireşte, din moment ce majoritatea invitaţilor la colocvii au fost din România şi Italia, iar lucrările lor au fost publicate fie în volume separate, fie în anuarul nostru Ephemeris Dacoromana. Iar bursierii plasticieni au fost invitaţi să expună la expoziţii şi din afara Romei. Cursurile de limbă română pe care le organizăm gratuit sunt asaltate de-a dreptul de italieni (de la profesori şi studenţi până la… poliţişti!).

• E mare lucru să poţi spune : „Şi eu am fost bursier al Accademia di Romania”?

M.B. – Da, e mare lucru, sau ar trebui să fie. În perioada interbelică aici s-au format viitori oameni cu greutate în învăţământul şi cultura românească. Adineaori am dat câteva exemple. Acei tineri bursieri, la revenirea în ţară, ocupau poziţii meritate în învăţământ, cercetare etc. Acum, din păcate, nu este chiar aşa. Vina principală aparţine statului nostru, care nu ştie să „profite” de bursieri. Lipsa de speranţă în a te realiza profesional într-un loc de muncă corespunzător e dezarmantă pentru mulţi tineri merituoşi. În subsidiar, unii bursieri nu realizează importanţa acestei burse. Unii, puţini, nu-mi pare că au adăugat pregătirii lor suficient de mult în stagiul lor roman. M-am străduit, fără mare succes, să corectez criteriile – pe alocuri de-a dreptul aberante – de selecţionare a candidaţilor pentru burse.

• Cum se poziţionează Accademia di Romania pe scena culturală a Romei, în contextul celorlalte centre sau institute culturale străine din Cetatea Eternă?

M.B. – Chiar din timpul directoratului Zoei Dumitrescu Buşulenga, Accademia di Romania a fost considerată un centru din străinătate al Fundaţiei Culturale Române, instituţie de bună amintire, condusă de Augustin Buzura. Prin legea de organizare a Institutului Cultural Român, din 2003, Accademia a devenit şi Institut cultural românesc în străinătate. În acest cadru se organizează expoziţiile de artă plastică, concertele, spectacolele de teatru, lansările de carte, cam două-trei pe lună. Aşadar, evenimentele culturale nu lipsesc (toate pot fi urmărite, din 2007 începând, pe site-ul Accademiei di Romania). Ele se organizează cu destulă greutate. Institutul Cultural Român nu este prea bogat. Institutul elveţian din Roma are, pentru evenimentele culturale, o alocaţie anuală de 15 ori mai mare decât aceea a Accademiei di Romania! Evident, Elveţia are alt statut economic decât România, dar pentru publicul italian suntem două institute culturale de la care se aşteaptă cam acelaşi impact, cam aceeaşi prezenţă… Dar nu e doar o problemă de fonduri. Până la urmă, destule evenimente culturale le-am organizat fără cheltuieli, cu sprijinul unor artişti plastici, muzicieni, scriitori prieteni din România şi Italia. Este o comunicare deficitară între Institutul Cultural Român şi „reprezentanţa sa din Roma” (cum le place funcţionarilor din Bucureşti să ne numească). şi nu în ultimul rând, Institutul Cultural Român ar trebui să-şi redefinească strategia şi menirea primordială a institutelor din străinătate: se adresează acestea publicului din ţara de reşedinţă (aşa cum e definit în legislaţia în vigoare), ori diasporei româneşti (cum se încearcă tot mai frecvent în ultimii ani)? A răspunde că un institut cultural trebuie să se adreseze ambelor comunităţi nu e o soluţie. Gusturile şi aşteptările publicului italian şi cele ale diasporei româneşti nu se chiar suprapun…

• În vara acestui an, un mare festival cultural desfăşurat în Germania şi-a ales drept moto sintagma „întâlnind lumi, descoperi oameni”. Mărturisesc că mi-a plăcut formularea, pe care o găsesc inspirată, deşi în germană sună mult mai bine. De aceea vă întreb, în prelungirea ideii de mai sus: a fost/este Accademia un asemenea pol de întâlnire a lumilor şi de descoperire a oamenilor?

M.B. – Răspunsul e afirmativ, pentru că nici un eveniment cultural nu se adresează doar românilor şi chiar realizarea sa este de regulă în parteneriat cu instituţii ori personalităţi italiene. De exemplu, expoziţia anuală de arte plastice organizată de Accademia di Romania pentru bursierii tuturor academiilor străine din Roma, ajunsă la a XIV-a ediţie, ori conceperea programelor unor concerte: ansambluri italiene interpretează Palestrina, dar şi piese din Code• Caioni.

• Care consideraţi că este realizarea dumneavoastră cea mai importantă în calitate de director al Accademia di Romania şi ce deschideri întrevedeţi instituţiei în anii care vin?

M.B. – Cea mai importantă realizare o consider menţinerea statutului Accademiei di Romania cât mai aproape de cel conferit de creatorii acestei instituţii, acum aproape o sută de ani. Am reuşit ca acordarea burselor „Pârvan” să nu se oprească. Am reuşit să editez şi să public la Editura Academiei Române şase volume din anuarul Ephemeris Dacoromana fără întrerupere, din 2011 până în 2016. Am reuşit să consolidez poziţia Academiei Române ca patron spiritual, aşa cum fusese în epoca interbelică. Dar n-am fost în stare să amplasez în Villa Borghese un monument al unei personalităţi culturale româneşti, aşa cum au alte numeroase ţări. Este cea mai mare nereuşită a mea. Diferite foruri şi instituţii româneşti mi-au promis sprijinul şi cu promisiuni am rămas. Nici starea bibliotecii nu mă mulţumeşte. Pentru cea mai mare bibliotecă românească din străinătate (vreo 40.000 volume), statul nostru nu a alocat în ultimii şapte ani nici un cent, aşa că doar donaţiile i-au sporit colecţiile.

Despre anii care vin? Sper ca viitorul director, pe care-l va propune, potrivit legii, Academia Română, să consolideze ceea ce a fost bun şi să meargă înainte cu realizări şi măsuri benefice. Cea mai veche şi mai importantă instituţie academică şi culturală românească din străinătate are nevoie de sprijin constant, material şi moral, direcţionat inteligent de intelectualitatea românească şi de clasa noastră politică. Sunt, de aceea, un optimist moderat.

• Ca istoric aplecat asupra studiului antichităţii daco-romane, cum v-aţi simţit la Roma, înconjurat de atâta istorie, de atâta cultură, de atâta spiritualitate din care, daţi-mi voie să cred, că facem şi noi parte?

M.B. – Am trăit opt ani într-o stare de graţie. În 1978 am fost dat afară din Accademia di Romania după trei zile. Am revenit după 30 de ani ca director. Am învăţat multe despre oameni în aceşti opt ani. Iar pentru specializarea mea am văzut şi m-am documentat. Am pus la punct câteva cărţi pe care le-am publicat în România şi în Italia. A fost greu şi a fost frumos, a fost o mare şansă pentru care nu voi putea să mulţumesc îndeajuns niciodată celor care mi-au pus-o în faţă.

A consemnat Michaela Bocu

m.bocu@ziarulfaclia.ro