Trump încă își caută propria Ialtă. Iată ce nu înțelege

The New York Times

În februarie 1945, Franklin D. Roosevelt, Winston Churchill și Iosif Stalin s-au întâlnit în orașul Ialta, din Crimeea, pentru a stabili configurația Europei de după război. Ialta este folosită, de regulă, ca metaforă pentru politica de concesii (appeasement) sau pentru o „realpolitik” cinică – și este, într-adevăr, ambele. Dar este, de asemenea, o metaforă pentru o diplomație cu consecințe majore. Acordurile încheiate au prefigurat o Europă divizată în zone de influență, o situație care a persistat până la revoluțiile din 1989 din Europa Centrală și de Est.

Încă de la începutul celui de-al doilea mandat al său, președintele Trump a căutat, în contextul războiului din Ucraina, propria sa „Ialtă”. Este ușor de înțeles de ce: ar putea fi o tranzacție de tip „trumpian”, atrăgătoare prin simplitatea ei – liderii marilor puteri se așază la masă și stabilesc direcția, în timp ce statele mai mici sunt nevoite să accepte ceea ce li se oferă. La fel ca F.D.R., domnul Trump este dispus să facă compromisuri în numele altora. În 1945, F.D.R. nu a insistat pentru o autonomie deplină a Poloniei și a republicilor baltice, iar domnul Trump a lăsat clar de înțeles că ar accepta o autonomie limitată pentru Ucraina.

Deși, uneori, politica externă imprevizibilă a domnului Trump a fost în favoarea Ucrainei, atunci când a venit vorba de negocierea încetării războiului, el nu a făcut aproape nimic pentru a oferi Ucrainei și partenerilor săi europeni un rol activ sau pentru a-i include în proces. Eforturile sale de a contura viitorul Europei de după război sunt îndreptate, invariabil, către președintele rus Vladimir Putin – pe care, în viziunea sa asupra lumii, domnul Trump îl consideră liderul unei țări ce deține prerogativele unei mari puteri. După aproape doi ani de astfel de demersuri, domnul Trump nu a reușit să rezolve conflictul, ci, mai degrabă, a transformat Statele Unite într-un actor secundar în procesul real de pace.

Asistăm, în prezent, la o nouă încercare de acest gen. Domnul Trump a cerut o schimbare a președintelui în Ucraina. Potrivit Kievului, Casa Albă a restricționat, de asemenea, accesul Ucrainei la serviciul de internet prin satelit Starlink și a întârziat livrarea rachetelor interceptoare Patriot. Oficialii americani neagă existența oricăror perturbări. În același timp, domnul Trump a consolidat relațiile cu Rusia, încheind un acord pentru achiziționarea de motorină rusească și exceptând-o de la noile sancțiuni. Informațiile privind o conferință a marilor puteri – Statele Unite, Rusia și China – în marja unui summit mai amplu programat pentru luna viitoare, evocă o „Ialtă” a secolului XXI, în care China ia locul Marii Britanii.

Orice astfel de cadru pentru pace în Ucraina este sortit irelevanței. Rusia nu se bucură de genul de victorie zdrobitoare care i-a conferit Uniunii Sovietice o poziție de forță în 1945; în Ucraina, ea a avut parte de ceva mult mai apropiat de o înfrângere. Domnul Putin încearcă să transforme un război pe care nu l-au câștigat în concesii diplomatice pe care Statele Unite nu au nici autoritatea de a le oferi, nici capacitatea de a le pune în practică.

În urmă cu opt decenii, Statele Unite dețineau două atuuri în Europa. Unul era o prezență militară masivă, amplificată de faptul că Statele Unite urmau să devină singura putere nucleară a lumii. După ce au contribuit la eliberarea celei mai mari părți a Europei de sub fascism, Statele Unite se bucurau, de asemenea, de o încredere larg răspândită și de un prestigiu moral. Domnul Trump a distrus reputația Americii în Europa. El a impus tarife agresive, a formulat pretenții teritoriale asupra Groenlandei și intenționează să reducă semnificativ prezența militară americană. În Europa, Statele Unite sunt o putere în declin, nu una în ascensiune.

Mai există, apoi, rolul Americii în războiul propriu-zis. Domnul Trump a început să blocheze ajutorul militar american pentru Ucraina aproape imediat după revenirea sa în funcție. A redus sprijinul financiar pentru Ucraina aproape la zero și a intermediat un acord prin care țările europene să cumpere din Statele Unite echipamente destinate Ucrainei. A slăbit angajamentul prevăzut de Articolul 5 al NATO. A diminuat capacitatea generală a Europei de a descuraja Rusia și, prin tensionarea relației transatlantice, a îngreunat capacitatea Ucrainei de a se apăra.

Schimbările survenite ulterior în Europa au fost treptate, dar dramatice. Într-o anumită măsură, această evoluție este pe placul domnului Trump. Germania a preluat inițiativa în ceea ce privește majorarea bugetelor europene pentru apărare, iar datorită bogăției și nivelului său tehnologic avansat, Europa este pe cale să devină o forță industrială majoră în domeniul apărării. Însă acest lucru, la rândul său, face ca Europa să fie mai puțin dispusă să se supună voinței Washingtonului. Europa și Ucraina dispun de o capacitate semnificativă de a acționa autonom și nu doresc să fie simple piese pe o tablă de șah. Domnul Trump a contribuit decisiv la transformarea acestui conflict într-un război al Europei. În aceste condiții, întrebarea esențială este dacă Europa — profund implicată în stabilirea precedentelor pe care acest război le va crea în Ucraina și în alte părți — va reuși să mențină un front unit. Statele Unite pot fi un partener, o prezență irelevantă sau un obstacol, dar nu pot anula evoluția pe care chiar ele au declanșat-o.

Dacă doresc, Statele Unite ar putea să-și degradeze și mai mult relațiile cu Europa și Ucraina. Ar putea înceta orice formă de sprijin pentru Ucraina. Ar putea pune capăt cooperării în materie de stabilire a țintelor și de schimb de informații. Domnul Trump ar putea decide acest lucru după alegerile de la jumătatea mandatului, când nu va mai fi nevoit să se confrunte cu electoratul american — poate din cauza unei antipatii personale față de președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, ori pentru profitul potențial care ar rezulta din normalizarea relațiilor cu Rusia. Însă, cel mai probabil, acesta nu ar fi motivul înfrângerii Ucrainei.

Domnul Trump poate dăuna Ucrainei și, într-o anumită măsură, o poate izola pe plan diplomatic. Totuși, el nu poate decide singur viitorul acesteia.

AUTOR

Michael Kimmage este directorul Institutului Kennan, cercetător senior nerezident în cadrul Brookings Institution și autorul, cel mai recent, al lucrării „Collisions: The Origins of the War in Ukraine and the New Global Instability” („Ciocniri: Originile războiului din Ucraina și noua instabilitate globală”).