Toamna Muzicală Clujeană. 59 Două voci, Ion Storojenco-Cordelia Hofer, un singur dialog muzical

Recitalurile camerale au un farmec aparte. Sunt, trebuie recunoscut și admis acest lucru, prilejuri de reîntâlnire cu interpreți pe care ne bucurăm să-i reascultăm, dar și ocazii de a descoperi lucrări mai puțin cunoscute, de a readuce în atenție compozitori nedreptățiți de uitare și de a le reda locul cuvenit în viața de concert. Seara muzicală oferită de violoncelistul Ion Storojenco și pianista Cordelia Hofer a fost o asemenea întâlnire fericită, o călătorie prin universuri sonore diferite, unite de sensibilitate, expresivitate și bucuria de a cânta împreună.

Două instrumente, două personalități muzicale distincte, două cărți de vizită artistice, dar un singur dialog, purtat cu eleganță și naturalețe. Când plin de pasiune, când calm și contemplativ, când desfășurat în replici sonore pline de energie, când coborând spre delicatețea unor confesiuni abia șoptite, dialogul dintre violoncel și pian a dat serii o dinamică aparte. Fiecare instrument și-a păstrat identitatea, fără a pierde nimic din bucuria întâlnirii cu celălalt.

Sonata nr. 3 în la major, op 69-Allegro ma non tanto, Scherzo. Allegro molto, Adagio cantabile.Allegro vivace-de Ludwig van Beethoven, a deschis programul cu echilibru, noblețe și forță expresivă, punând în lumină bogăția relației dintre cele două instrumente grație bogăției temelor și dialogurilor echilibrate, a ritmurilor sincopate, plus finalul strălucitor. A urmat Grand Duo în re minor, op. 31-Largo.Allegro molto, Andante, Finale. Allegro-, de Joseph Wölfl, o surpriză binevenită pentru cei dornici să descopere și alte nume ale epocii clasice. Contemporan cu Beethoven, Wölfl rămâne mult mai puțin cunoscut publicului de astăzi, includerea lucrării sale în program  reprezentând unul dintre marile câștiguri ale recitalului de joi, 22 octombrie. Iată cum muzica de cameră devine și un act de recuperare, oferindu-ne șansa de a redescoperi partituri și personalități care merită mai mult decât o simplă notă de subsol în istoria muzicii.

Sonata în fa major, op. 6-Allegro con brio, Andante ma non troppo, Finale. Allegro vivo-, de Richard Strauss, a adus o altă dimensiune expresivă, amplă și intensă, cu bogăția sa melodică și elanul specific tinereții compozitorului, dialoguri muzicale din care nu lipsesc ample teme lirice, momente meditative, de intrsopecție, urmate de un final energic. Dialogul dintre pian și violoncel capătă noi accente, într-o succesiune de momente în care energia și lirismul s-au completat firesc, lăsând fiecărui interpret spațiul necesar afirmării propriei personalități.

Dacă programul principal a oferit o generoasă panoramă stilistică, bisul, Après un rêve/1878, de Gabriel Fauré, a fost o delicată încheiere, întoarcere spre interior, spre visare și melancolie, mărturisire muzicală spusă în șoaptă.

A fost o seară minunată, în care doi muzicieni, fiecare cu propriul univers artistic, au demonstrat cât de frumos se poate construi împreună fără a renunța la individualitate. O seară în care virtuozitatea s-a întâlnit cu sensibilitatea, iar muzica a devenit spațiu privilegiat al comunicării, în care cuvintele nu mai sunt necesare. Rămâne bucuria reîntâlnirii cu doi artiști și dorința de a-i reasculta, poate, într-un alt dialog cameral.

Demostene Șofron