Păcatul de a nu fi fost cuminte: Marta Petreu, respinsă din nou de Academia Română

Pentru a doua oară în ultimii doi ani, poeta, romanciera, eseista și istoricul ideilor Marta Petreu nu a reușit să obțină numărul necesar de voturi pentru a fi aleasă membru al Academiei Române. Cronicizarea acestui refuz scoate la suprafață o vulnerabilitate a instituției: influența disproporționată pe care un nucleu dogmatic din interiorul Academiei o exercită încă, folosind votul ca filtru ideologic pentru a sancționa independența intelectuală.

Episodul actual nu este un incident izolat, ci continuarea directă a scandalului izbucnit în anul 2024. Atunci, propunerea Martei Petreu ca membru corespondent, susținută de poeta Ileana Mălăncioiu, a declanșat un val de atacuri mediatice extrem de dure, inițiate prin articole anonime sau de opinie în publicații precum Cotidianul (sub inițialele R.C.) sau platforme ultraconservatoare precum ActiveNews. Așa cum observa scriitorul Florin Iaru într-o intervenție din presa satirico-culturală (Cațavencii), campania din 2024 a funcționat ca un mecanism de public shaming ideologic, în care fragmente scoase din context din volumul de poezie Poeme nerușinate (1993) sau din romanul premiat Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (2010) au fost calificate drept „blasfematoare” și „anarhice”.

În jurul scrutinului recent, opoziția s-a rearticulat public și vocal, prin vocile unor membri importanți ai forului academic. Nicolae Breban si Eugen Mihăescu și-au exprimat public refuzul, formulând acuzații care depășesc cu mult cadrul unei evaluări critice uzuale:

Academicianul Nicolae Breban a contestat deopotrivă dimensiunea operei poetice și rigoarea cercetării istorice a scriitoarei clujene. Referindu-se la volumul de exegetică istorică Cioran și un trecut deocheat (1999) — tradus în Statele Unite sub titlul An Infamous Past: E. M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania (2005, cu o prefață de Norman Manea) —, Breban a susținut că autoarea ar fi comis un „abuz penibil” și un „semn de carierism cultural josnic”, aducând o „insultă la adresa marelui scriitor și filosof”. Mai mult, acesta a acuzat-o pe Marta Petreu că ar încerca „cu obrăznicie să înjosească valorile europene și naționale” și că pledează ca un „propagandist anarhic antieuropean”.

Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei Romane, le-a adresat colegilor un apel explicit la vot negativ, motivând că scriitoarea „critică violent românismul și ne agresează cu un univers «anatomic»”. Citând dintr-o cronică din revista Ramuri, E. Mihăescu a condamnat prezența în poezia Martei Petreu a unor imagini legate de „bandaje, cheaguri, cicatrice, trepanații, uter, epidermă”, întrebând retoric dacă opera acesteia nu este de-a dreptul „scabroasă”.

Lucian Ciuchiță a încadrat candidatura într-o polemică privind „sistemul complicităților” și al „rețelelor de influență”, susținând că Academia nu trebuie să devină recompensa unei „camarile” sau a unor figuri ce beneficiază de promovare mediatică, alăturându-se apelului la vot negativ formulat de Breban și Mihăescu. Tonalitatea acestor intervenții a fost amplificată pe rețelele sociale, ajungându-se la derapaje lexicale vădit denigratoare: de la folosirea depreciativă a termenului «poetesă» la adresa unor figuri majore ale literaturii contemporane (precum Ana Blandiana, care a susținut candidatura), până la jigniri vulgare sau acuzații grave de «trădare de țară».

Această recrudescență a atacurilor nu vizează de fapt lipsa de valoare, Marta Petreu fiind autoarea unei opere solide, distinse cu numeroase premii naționale și internaționale, fondatoare și redactor-șef al revistei Apostrof timp de peste trei decenii. Dacă privim dincolo de cronica imediată a faptelor, modul în care a fost instrumentată respingerea Martei Petreu dezvăluie breșele profunde ale spațiului cultural autohton. În primul rând, ceea ce deranjează la Marta Petreu nu este eșecul de a fi livrat operă calitativă, ci abaterea de la docilitate.

Nu este o întâmplare că vehemența atacurilor vine cu precădere dinspre voci masculine cu pretenții de autoritate patriarhală. Tonalitatea intervențiilor trădează un tipar vechi de condescendență, în care femeia de cultură este acceptată doar dacă rămâne ornamentală, cuminte și edulcorată. Când Nicolae Breban o expediază pe scriitoare drept o simplă «poetă la Cluj – filosof în orele ei libere» și o acuză de obrăznicie pentru că a întreprins cercetări arhivistice riguroase asupra perioadei interbelice, registrul folosit este cel al tutorelui deranjat că eleva a ieșit din bancă. Cu atât mai mult cu cât, oferindu-i susținerea sa în tinerețe, se aștepta la o supunere necondiționată. Cum de a îndrăznit să-l dezamăgească? Iar când Eugen Mihăescu indică ipocrit registrul corporal al poeziei sale drept un motiv de respingere morală, asistăm la o manifestare clasică a spaimei patriarhale față de o corporalitate feminină care refuză să fie obiect estetic pasiv. Poezia Martei Petreu își asumă suferința, fiziologia, boala, trauma și strigătul nemijlocit către un Dumnezeu interior. Pentru un anumit conservatorism osificat, o femeie care scrie despre uter, anestezii, creier și cicatrice comite o „scabrozitate”.

Pentru Marta Petreu, poezia nu a fost niciodată un exercițiu stilistic comod sau o reverență față de doleanțele vreunui tribunal moral, ci o necesitate existențială. Într-un interviu acordat lui Doinel Tronaru, scriitoarea mărturisea simplu:

„Nu mă interesează literatura suptă din altă literatură, din cărţile şi paginile altora. Nu mă interesează scrisul decât ca expresie a propriei mele vieţi şi a propriilor mele iraţionale, a propriilor mele căutări, nostalgii ori dezastre. Poezia s-a scris singură în mine, nu am făcut niciun efort să-i dau formă, poemele au ieşit din mine cu conţinut şi formă deodată […] Mie mi-a venit să urlu la Dumnezeu și am urlat, să șoptesc psalmi și-atunci mi i-am scris singură și m-am rugat. Asta sunt eu. Așa mi-a fost viața, încât m-a obligat să scriu exact cum am scris.”

Neputința de a rezona cu o literatură născută din viață reprezintă declinul definitiv al scriitorului. Acesta încetează să mai fie creator și devine o simplă construcție socială, un CINEVA.

Marta, trădătoarea de țară

Miza centrală a rechizitoriilor morale îndreptate împotriva Martei Petreu rămâne însă activitatea ei de exeget și istoric al ideilor, concretizată în volume esențiale precum Cioran și un trecut deocheat (1999), Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009) sau Ionescu în țara tatălui (2001) etc.

Așa cum observa Florin Iaru, în spațiul public românesc funcționează un analfabetism funcțional de tip identitar: incapacitatea de a separa analiza critică de denunțul ideologic și tentația patologică de a transforma scriitorii în statui imobile. Păcatul capital al Martei Petreu în ochii detractorilor ei nu a fost falsul, cercetările sale fiind impecabil documentate, validate internațional și traduse la edituri importante din străinătate, ci deconstrucția mitului.

În viziunea Martei Petreu, exprimată adesea în interviurile sale, cercetarea nu a urmărit nicio clipă „demitizarea” de dragul spectacolului, ci restabilirea adevărului întreg. Oamenii sunt proteici, nu statici. Intelectuali precum Emil Cioran, Mircea Eliade, Nae Ionescu sau Lucian Blaga au fost ființe umane complexe, traversate de rătăciri, fascinații totalitare, erori tragice și evoluții spectaculoase. A arăta cum a aderat tânărul Cioran la o ideologie extremistă în anii ’30 și cum s-a delimitat ulterior de ea înseamnă a-i reda umanitatea și tragismul, nu a-l demola. Refuzul societății noastre de a accepta că marile figuri ale culturii naționale au avut slăbiciuni derivă dintr-o lipsă de smerenie profundă. Ne fabricăm zei din lut pentru a ne masca propriile complexe de inferioritate. Atunci când un cercetător chestionează ambiguitatea statuii, reacția colectivă a custozilor de muzeu nu este reflecția critică, ci acuzația de „trădare de țară”.

Un cerc închis

O altă dimensiune revelată de acest caz este transformarea instituțiilor de consacrare în cluburi auto-elective, unde accesul se acordă nu pe baza forței operei, ci pe baza gradului de conformare la discursul dominant. Atunci când criteriul estetic și rigoarea științifică sunt subordonate „fidelității identitare”, valoarea reală devine un inconvenient. Câștigă cel care nu deranjează, cel care nu chestionează, cel care repetă la nesfârșit aceleași formule despre un trecut fără pată.

Marta Petreu nu a pierdut nimic prin neintrarea în Academia Română. Marile opere literare și marile studii de istorie literară nu trăiesc prin titulaturi, în fotolii solemne, ci prin capacitatea lor de a rezista lecturii și timpului, de a ajunge, până la urmă, tot la inima plebei, noi, restul, neștiutorii.

Dezamăgirea reală derivă din modul în care alegem să purtăm dezbaterile în România. Într-o cultură matură, interogarea scriiturii, cercetarea biografiilor și deconstrucția miturilor sunt privite ca semne de sănătate intelectuală, în timp ce la noi, ele declanșează încă excomunicări și „execuții” publice. Cred că e timpul să coborâm de pe piedestaluri și să lăsăm posteritatea să decidă asupra valorii noastre, salvându-ne, cât se mai poate, din acest ridicol sinistru al egoului societal.

Mara A. MUNTEAN