Dreapta radicală europeană în era Trump 2.0

Carnegie European

Partidele de dreapta radicală din Europa s-au simțit încurajate de revenirea lui Trump la Casa Albă, dar capacitatea lor de a remodela politica este constrânsă de diviziuni și de lipsa unei viziuni. Forțele politice pro-UE pot încă modela viitorul blocului dacă încetează să urmărească dreapta radicală, scrie Stefan Lehne, cercetător principal.

Provocarea electorală din 2027

Rezultatele în general pozitive ale UE în gestionarea multiplelor crize și opinia publică în mare parte favorabilă nu ar trebui să fie motive de complacere. În actuala configurație constituțională a UE, deciziile majore privind integrarea economică, finanțarea, politica externă și de securitate și aderarea unor noi state necesită în continuare consimțământul tuturor celor douăzeci și șapte de membri. Prin urmare, uniunea rămâne vulnerabilă la blocaje și diviziuni paralizante. Alegerile naționale sunt în continuare factori determinanți cruciali pentru capacitatea UE de a face față provocărilor viitoare.

În acest sens, 2027 va fi un an special. În Franța vor avea loc alegeri prezidențiale și parlamentare, în timp ce alegeri parlamentare vor avea loc în Estonia, Finlanda, Grecia, Italia, Polonia, Slovacia și Spania. Numărul alegerilor nu este neobișnuit, dar în 2027 acestea implică patru dintre cei mai mari și mai influenți membri ai UE. De asemenea, se așteaptă ca partidele populiste și de dreapta radicală să obțină rezultate bune în toate cele patru alegeri.

O victorie a lui Marine Le Pen în alegerile prezidențiale franceze din aprilie ar avea probabil cel mai mare impact asupra viitorului UE. În ultimii ani, Le Pen a moderat atitudinea vehement anti-UE a partidului său, dar rămâne o naționalistă hotărâtă să apere suveranitatea Franței și profund sceptică atunci când vine vorba de consolidarea integrării europene. Planul său pentru un referendum constituțional privind imigrația ar pune-o pe un curs de coliziune cu UE. Prezența sa în Consiliul European ar pune cu siguranță o presiune enormă asupra procesului decizional al UE.

Partidul premierului italian Giorgia Meloni conduce în sondaje, dar un nou partid de dreapta radicală condus de fostul general Roberto Vannacci a depășit unul dintre partenerii săi de coaliție, Liga, și se apropie de celălalt, Forza Italia. Meloni, care a jucat un rol constructiv în privința Ucrainei și a altor politici ale UE, s-ar putea simți obligată să revină la rădăcinile sale naționaliste pentru a-și păstra șansele electorale. Criticile dure ale lui Meloni la adresa Spaniei și sancțiunile impuse acesteia după afluxul de migranți în exclava spaniolă Ceuta în iulie 2026 indică în această direcție.

În Polonia, scindarea principalului partid de opoziție, PiS, populist, care a avut loc în iulie, va avantaja pe termen scurt coaliția condusă de premierul liberal Donald Tusk. Cu toate acestea, la următoarele alegeri, lansarea unui partid conservator mai moderat sub conducerea fostului premier PiS Mateusz Morawiecki ar putea extinde baza electorală a conservatorilor și ar putea duce la o coaliție a diferitelor partide de dreapta.

Premierul Pedro Sánchez este marele supraviețuitor al politicii spaniole, dar coaliția sa de partide de stânga, care beneficiază de sprijin parlamentar din partea partidelor naționaliste regionale, se confruntă cu provocări serioase înaintea alegerilor de anul viitor. Potrivit alegerilor regionale și sondajelor, partidul de centru-dreapta Partidul Popular și partidul de extremă dreapta VOX au împreună șanse considerabile de a obține majoritatea mandatelor și de a forma următorul guvern spaniol.

Campaniile electorale sunt imprevizibile, iar după cum au arătat cele mai recente alegeri din Polonia și Ungaria, ascensiunea continuă a partidelor de dreapta radicală nu este garantată. Totuși, există un risc considerabil ca 2027 să aducă o realiniere a forțelor politice, partidele eurosceptice intrând la guvernare în unele dintre cele mai mari state membre ale UE. Sentimentul de neliniște este amplificat de situația politică tensionată din Germania, unde partidul radical anti-european Alternativa pentru Germania (AfD) conduce în sondaje. Victoria zdrobitoare a partidului la alegerile regionale din 6 septembrie din Saxonia-Anhalt ar putea marca sfârșitul așa-numitului cordon sanitar prin care partidele tradiționale ale țării au ținut AfD departe de pârghiile puterii. Alegerile parlamentare federale germane nu sunt prevăzute până la începutul lui 2029, dar stabilitatea actualei coaliții dintre creștin-democrați și social-democrați nu poate fi considerată garantată.

Calendarul electoral din 2027 umbrește deja politicile UE. Acesta oferă un impuls pentru a avansa rapid în privința mai multor dosare critice înainte ca presiunile electorale să ducă la o înăsprire a pozițiilor naționale. Acest lucru se aplică în special bugetului multianual pentru perioada 2028–2034, dar și legislației economice și de mediu și extinderii UE. Cu toate acestea, această fereastră de oportunitate se închide rapid, pe măsură ce guvernele care se confruntă cu alegeri devin refractare la risc cu mult înainte de faza fierbinte a campaniilor.

Deși alegerile naționale pot fi esențiale pentru viitorul UE, integrarea europeană probabil nu va ocupa un loc proeminent în campanii. Atât partidele aflate la guvernare, cât și cele de opoziție preferă în mod normal să se concentreze pe chestiuni interne, precum economia, politica socială, costul vieții, securitatea internă și migrația. Pentru forțele politice pro-UE, aceasta poate fi o oportunitate ratată. Având în vedere atitudinea general pozitivă a publicului față de integrare, campaniile electorale oferă o șansă de a argumenta în favoarea consolidării capacității UE de a fi un factor de stabilitate mai eficient într-o lume contestată.

Spre deosebire de alegerile anterioare, actorii externi ar putea juca un rol important de perturbare în 2027. Destabilizarea UE este cu siguranță unul dintre principalele obiective de război ale Rusiei. Prin campanii de dezinformare și atacuri hibride, Rusia ar putea încerca să influențeze rezultatele alegerilor. Din păcate, este probabil ca actuala administrație a SUA să-și continue și ea cruciada ideologică împotriva Europei liberale. Sprijinirea Europei pentru a-și „corecta traiectoria actuală” prin susținerea partidelor „patriotice” face parte din doctrina oficială a administrației președintelui SUA Donald Trump. Autoritățile europene vor trebui să fie vigilente în fața acestor amenințări și să elaboreze contrastrategii eficiente.

 

Ce se întâmplă dacă naționaliștii câștigă?

UE are deja o experiență considerabilă în ceea ce privește comportamentul politicienilor populiști de dreapta și al celor de dreapta radicală în instituțiile sale. Mulți astfel de miniștri care participă la reuniunile Consiliului UE reprezintă parteneri juniori de coaliție, pentru care o atitudine constructivă față de integrare a fost o condiție pentru intrarea la guvernare. Acești miniștri adoptă în general un profil relativ discret, iar pozițiile lor devin parte a procesului obișnuit de negociere din UE.

Unii dintre prim-miniștrii proveniți din astfel de partide, care sunt mult mai puțini, dau dovadă de un pragmatism similar. Meloni este cel mai proeminent exemplu de persoană care a abandonat în mare parte retorica ideologică anti-UE din anii săi de opoziție și se concentrează acum pe obținerea celor mai bune acorduri posibile pentru țara sa. Politicieni din Europa Centrală, precum prim-miniștrii Robert Fico al Slovaciei și Andrej Babiš al Cehiei, își mențin atitudinile eurosceptice, dar evită în mare parte confruntările deschise cu curentul principal al UE. Datorită cooperării de zi cu zi și negocierilor constante, prezența în instituțiile UE are un puternic efect de socializare. Antagonizarea partenerilor poate avea un cost ridicat atunci când vine vorba de promovarea intereselor țării.

Dar există și contraexemplele fostului prim-ministru ungar Viktor Orbán și ale diferiților lideri ai guvernelor dominate de PiS în Polonia. Pozițiile lor anti-UE au devenit de fapt mai radicale în timpul mandatului lor. În aceste cazuri, pozițiile controversate de negociere în cadrul UE au fost însoțite de regres democratic și de erodarea statului de drept. Când UE a răspuns prin acțiuni în instanță și reduceri ale finanțării, conflictele s-au adâncit și s-au extins la alte chestiuni. Cu toate acestea, izolarea relativă a celor două țări a contribuit la limitarea pagubelor. Confruntate cu o majoritate puternică și în mare parte coerentă, Ungaria și Polonia au fost obligate în mod repetat să renunțe la acțiunile lor de blocare.

Aceste experiențe oferă câteva indicii cu privire la efectele probabile ale viitorului ciclu electoral.

În primul rând, chiar și o performanță puternică a partidelor de dreapta radicală și naționaliste este puțin probabil să ducă la o amenințare existențială imediată pentru UE. Niciuna dintre grupările aflate în competiție nu este hotărâtă să părăsească sau să distrugă uniunea. Majoritatea vor ajunge la putere doar în coaliții cu partide mainstream, ceea ce le va modera pozițiile anti-UE. Piața internă ca fundament al prosperității europene, infrastructura instituțională și juridică solidă a integrării și sprijinul public european substanțial fac ca o perturbare de amploare să fie costisitoare din punct de vedere politic și puțin probabil să reușească. Cu toate acestea, riscurile pe termen mediu pentru funcționarea uniunii nu ar trebui subestimate.

În al doilea rând, dimensiunea statelor membre și configurația forțelor contează. O virare bruscă spre dreapta a Franței ar avea în mod inerent consecințe mai importante decât o schimbare similară într-un stat membru mai mic. Axa franco-germană nu mai este un factor la fel de puternic în politica UE precum era odinioară, dar o ruptură serioasă între cele două țări ar putea paraliza procesul decizional al UE. De asemenea, majoritatea UE a demonstrat că poate—cu dificultate—să gestioneze unul sau două guverne care acționează ca perturbatori. Un grup mai mare de lideri eurosceptici care împărtășesc aceleași viziuni ar putea duce la paralizie.

În al treilea rând, succesul dreptei radicale ar putea accelera tendința actuală către politici de migrație și azil extrem de restrictive, care se concentrează pe ținerea oamenilor în afara granițelor și neglijează nevoia de a-i proteja pe cei vulnerabili. Partidele de dreapta radicală aflate la putere ar milita, de asemenea, pentru o slăbire suplimentară a legislației UE privind mediul și clima. În ambele privințe, dreapta radicală ar avea nevoie de sprijinul multor politicieni de centru-dreapta—și probabil l-ar obține.

În al patrulea rând, războiul Rusiei împotriva Ucrainei este probabil să rămână cea mai urgentă provocare de securitate a UE. Partidele de dreapta radicală sunt profund divizate în această privință, dar, pe măsură ce costul sprijinului UE pentru Ucraina crește, rezistența în mai multe țări va spori. Consolidarea sprijinului Uniunii pentru Kiev prin programe multianuale ar reduce riscul ca o nouă configurație a forțelor politice să pună sub semnul întrebării angajamentul Uniunii față de Ucraina.

În al cincilea rând, funcționarea UE depinde de disponibilitatea tuturor guvernelor de a respecta regulile Uniunii și standardele democratice și ale statului de drept. În această privință, performanța guvernelor cu elemente de extremă dreaptă va fi și mai importantă decât pozițiile lor în negocieri. De-a lungul anilor, UE a dezvoltat instrumente juridice și economice pentru a răspunde unor astfel de amenințări, dar aceste instrumente sunt incomplete și dificil de utilizat. Există o nevoie evidentă de a le dezvolta și consolida cât timp oportunitatea încă există.

În al șaselea rând, un rol mai puternic pentru dreapta radicală este puțin probabil să ducă la destrămarea UE așa cum există astăzi, dar ar putea împiedica transformarea ei în ceea ce trebuie să devină pentru a face față provocărilor viitorului. Eșecul prelungit de a aprofunda integrarea în materie de politică economică și securitate internă și externă ar putea duce la o pierdere treptată a relevanței Uniunii, pe măsură ce tot mai multe decizii ar putea fi luate în cadre alternative.

În cele din urmă, fragmentarea și volatilitatea scenei politice europene sunt probabil să continue, iar dreapta radicală va rămâne un factor major în politica europeană. Zilele marii coaliții dintre centru-dreapta și centru-stânga nu se vor întoarce. Totuși, chiar și în aceste condiții dificile, centrul poate rezista—dar numai dacă cei dedicați unei Europe democratice liberale dau dovadă de hotărâre, fler strategic și inteligență tactică și colaborează bine.

HINT

Chiar și o performanță puternică a partidelor de dreapta radicală și naționaliste este puțin probabil să ducă la o amenințare existențială imediată pentru UE. Majoritatea vor ajunge la putere doar în coaliții cu partide mainstream, ceea ce le va modera pozițiile anti-UE.

 

 

 

 

 

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.