Marius Horațiu Simon – Scribul din labirintul timpului

Autor independent, cu prezențe discrete în peisajul literar și publicistic clujean, Marius Horațiu Simon ne ia prietenește de mână pentru a-i asculta și recepta poezia. O poezie inteligentă, lucidă, matură, originală, vie prin simplitatea și sinceritatea cuceritoare, în care realitatea devine sentiment și sentimentul caligrafie existențială. Versurile lui alunecă mângâietor de ușor. Ele plac prin prospețimea, finețea, naturalețea și concretețea imaginii, prin dansul cuvintelor în spațiul marilor eufonii.

Titlul recentului său volum „In scriptorium” apărut la Editura Napoca Star face trimitere directă la spațiul tradițional de inspirație monahală sau medievală dedicat scrisului, copierii de manuscrise și meditației, sugerând o operă axată pe introspecție, actul creației sau eseistică cultural-religioasă. Temele centrale explorează sacrul, neliniștea existențială și resemnarea în fața morții. Abordarea lui Dumnezeu este surprinzătoare prin familiaritatea ei frustă „Ce mai faci, Doamne? Ești bine?”. Această adresare directă anulează distanța solemnă dintre om și Creator, trădând o nevoie disperată de răspuns.

Moartea și extincția nu apar în text ca evenimente violente sau terifiante, ci sunt domesticite printr-o estetică a banalului și a plăcerilor simple. În fragmentul dedicat „ultimei dimineți”, autorul propune un scenariu al trecerii dinamitat de un hedonism melancolic: „O toaletă fără grabă. Sau un mic dejun copios? De ce nu? O țigară, o cafea, un coniac pe terasă…”. Sfârșitul este integrat într-o rutină citadină firească, ritmat de elemente ale culturii pop – de la „chitara lui Bob Dylan” la acordurile universale din „cântecul-țipăt Hey Jude”.Tabloul agoniei devine o listă de gesturi cotidiene suspendate. Metafora teatrală „Se trage perdeaua peste scena fără spectatori” sugerează că viața a fost doar o reprezentație inutilă. Sintagma „Sunt atâția morți că nu știu de ce mai trăiesc” exprimă o puternică vinovăție a supraviețuirii și o oboseală existențială. Horațiu Simion livrează o poezie de o profundă autenticitate, unde scrisul rămâne singura dovadă a trecerii noastre prin lume.

Această dinamică lirică se înscrie pe linia marii tradiții a psalmilor moderni, inițiată în literatura română de Tudor Arghezi. La fel ca în Psalmii arghezieni, unde pendularea între credință și tăgadă năștea monologuri sfâșietoare, la Horațiu Simon regăsim aceeași nevoie disperată de concretizare a prezenței divine în absența unui răspuns explicit. Însă, spre deosebire de mândria argheziană a confruntării, poetul de față își asumă o postură a resemnării: „Pe mine mă macină timpul. Crucea de lemn e lângă mine, / Am și câteva cuie ruginite”. Versul „N-o caut, o las pe ea să o facă” trădează o oboseală metafizică profundă: eul liric refuză să mai vâneze semnele transcendenței, abandonându-se în voia unui destin care îl macină biologic și spiritual. Totuși, sub această aparentă detașare stoică pulsează o criză acută a credinței și a simțurilor. Lumea exterioară își pierde treptat atributele sacre „În altare lumânările s-au stins”, lăsând loc unei rătăciri urbane și carnale în care „fete dezbrăcate mă învață cuvinte nepotrivite”. Pendularea între tentația trupului și setea de absolut culminează cu interogația dramatică: „Doamne, ca să te văd trebuie să mor?”. Pentru cititorul modern, În scriptorium nu este doar o mărturie a finitudinii umane, ci și dovadă certă că, atâta timp cât pagina albă a lumii continuă să fie umplută cu „litere vii”, miracolul sensului rămâne posibil.

Benone Neagoe