De ce Europa nu poate negocia un nou acord de tip Yalta cu Rusia

Deși Rusia nu este pregătită să ceară pace în termenii Europei, ar putea totuși fie să urmărească un armistițiu în Ucraina, fie să încerce escaladarea. Bruxellesul trebuie să se pregătească pentru ambele scenarii și să acorde prioritate acestei pregătiri în detrimentul discuțiilor normative, argumentează Kadri Liik.

Europenii și-au petrecut iarna îngrijorați că Statele Unite vor conveni asupra unui nou Yalta cu Rusia. Potrivit acestei perspective, un astfel de acord ar fi stabilit granițele și ordinea de securitate a continentului — într-un mod arbitrar, peste capul celor direct vizați. Apoi, și-au petrecut primăvara discutând cine ar trebui să reprezinte Europa în propriile sale negocieri ipotetice cu Moscova. Aceste discuții ar fi urmărit să soluționeze aceleași probleme într-un mod mai acceptabil pentru Europa și ancorat în regulile și normele erei post-Război Rece, aflate în declin.

Aceste speranțe și temeri — precum și analogiile istorice — sunt nepotrivite în contextul actual. Conferințele de la Yalta și Potsdam, care au trasat harta Europei pentru aproape cincizeci de ani, au avut loc la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Următoarea configurație a ordinii europene a fost negociată la Paris, în 1990, când Războiul Rece se apropia de sfârșit. Ambele înțelegeri au fost acorduri postbelice, încheiate într-un moment în care era clar cine erau învingătorii și învinșii.

Astăzi, echilibrul global al puterii este dezechilibrat, regulile și normele sunt în dezordine, iar marile transformări abia încep. În aceste circumstanțe, este dificil — dacă nu imposibil — să se negocieze acorduri de durată. Astfel, dacă există vreo șansă de a pune capăt războiului din Ucraina, este puțin probabil ca aceasta să vină printr-un aranjament amplu susținut de un cadru normativ. Mult mai probabil, ea ar lua forma unui armistițiu fragil și neconcludent, posibil obținut prin escaladare și politici de intimidare la limita conflictului. În loc să discute nuanțele normative ale unei eventuale înțelegeri, Europa ar trebui să se pregătească pentru aceste scenarii.

Rusia, în special, susține de mult timp ideea că lumea se află în pragul unei schimbări majore și, prin urmare, pune la îndoială valoarea investiției în aranjamente pe termen lung. Este convinsă că cei 500 de ani de hegemonie occidentală se apropie de sfârșit, că alte puteri sunt în ascensiune și că urmează mari convulsii înainte ca lucrurile să se așeze și să poată apărea o nouă ordine mondială. Acesta ar fi putut fi chiar unul dintre factorii care au împins Kremlinul să lanseze războiul pe scară largă împotriva Ucrainei: dacă cineva crede că soarele apune peste ordinea internațională liberală, atunci nu se teme să-i încalce normele.

În ochii Rusiei, curentul dominant european este atașat de normele unei epoci apuse pe care nu le mai poate susține; prin urmare, nu se află în poziția de a impune condiții. Moscova ar putea, de asemenea, să parieze că va obține un acord mai avantajos mai târziu, odată ce orientarea politică dominantă se va schimba, dacă partidele și politicienii populiști vor ajunge la putere în țări importante precum Franța și Germania.

În mod evident, Rusia este în continuare interesată să negocieze cu Statele Unite. Chiar dacă lipsa progreselor frustrează Moscova, provocarea mâniei președintelui american Donald Trump și transformarea într-o țintă a izbucnirilor sale emoționale nu ar face decât să-i agraveze problemele. De asemenea, Rusia a încercat, fără succes, să obțină o minimă victorie diplomatică în discuțiile sale cu Washingtonul de la revenirea lui Trump la putere, inclusiv în privința ordinii politice europene și a locului Ucrainei în aceasta, pe care le consideră „cauzele profunde” ale războiului. Și totuși, toate acestea sunt făcute într-o manieră oarecum provizorie, cu deplina înțelegere că ceea ce este negociat s-ar putea să nu dureze prea mult, deoarece statutul Statelor Unite de mare putere este în declin.

Și totuși, chiar dacă structura normativă a lumii se clatină, pentru prima dată în cursul acestui război, strategia de succes a Ucrainei privind atacurile cu drone a creat o situație în care atât ea, cât și Rusia ar putea beneficia în mod serios de un armistițiu.

Ucraina ar face-o deoarece orașele sale continuă să sufere devastări în urma loviturilor rusești, noapte după noapte. De asemenea, se confruntă cu dificultăți în repararea infrastructurii sale energetice într-un mod care să îi permită să înfrunte iarna cu încredere. Rusia ar beneficia deoarece actualele penurii de combustibil nu sunt doar umilitoare pentru guvern și paralizează viața civilă, ci ar putea începe să împiedice și efortul de război, dacă vor continua. Iar, în condițiile în care linia frontului nu se mișcă, Moscova privește, de asemenea, spre perspectiva unei noi mobilizări.

La Moscova s-a produs o schimbare de atitudine. În mai, revista ”Russia in Global Affairs” a publicat un articol al unui important expert militar, oferind Kremlinului o cale de ieșire prin argumentul că obiectivele operațiunii militare au fost îndeplinite în măsura posibilului și că, prin urmare, continuarea războiului nu mai este necesară. Mai recent, șeful celei mai mari bănci de retail din Rusia a declarat că economia nu mai poate continua mult timp cu actualele rate ale dobânzii și că o încheiere rapidă a războiului este acum în mintea tuturor.

Chiar și așa, aceste opinii ale unor elite în mare parte tehnocrate nu indică neapărat următoarele mișcări ale Kremlinului. Președintele rus Vladimir Putin a respins până acum orice variantă care nu presupune capitularea și supunerea Ucrainei, deși o încetare a focului i-ar fi fost avantajoasă, ajutându-l să divizeze Europa și să creeze probleme interne pentru omologul său ucrainean, Volodimir Zelenski. În schimb, ultima dată când Rusia s-a aflat într-o poziție militară similar de defavorabilă a fost în toamna anului 2022 — iar răspunsul lui Putin a fost atunci să escaladeze conflictul printr-o mobilizare parțială. Escaladarea, fie pe verticală, fie pe orizontală, ar putea deveni în continuare opțiunea sa preferată de acțiune.

Pentru Europa, ambele opțiuni ar reprezenta o problemă. O escaladare care vizează Europa ar putea crește dramatic nivelul de alertă pe întreg continentul, în timp ce o escaladare concentrată asupra Ucrainei ar declanșa o cursă pentru găsirea unor modalități suplimentare de sprijinire a Kievului. O încetare a focului de-a lungul liniei frontului, între timp, i-ar face pe europeni să se întrebe dacă aceasta nu este doar o pregătire pentru reluarea războiului. Încălcarea de către Rusia a acordurilor de la Minsk din 2015 și a acordului care a pus capăt invaziei sale în Georgia în 2008 nu reprezintă precedente încurajatoare în această privință. Europenii ar trebui să găsească modalități de a face ca o încetare a focului să dureze.
Oricum ar fi, se pare că Europa trebuie să se pregătească să gestioneze situația existentă, în loc să discute acorduri normative care ar putea pune capăt războiului. Acordurile normative sunt importante, iar timpul lor va veni, sperăm — doar că nu încă.

HINT
În mai, revista ”Russia in Global Affairs” a publicat un articol al unui important expert militar, oferind Kremlinului o cale de ieșire prin argumentul că obiectivele operațiunii militare au fost îndeplinite în măsura posibilului și că, prin urmare, continuarea războiului nu mai este necesară.

Autor

Kadri Liik este cercetător invitat la Carnegie Europe. Expertiza sa include politica internă și externă a Rusiei, precum și poziția Uniunii Europene față de Rusia.