Reînarmarea europeană este o capcană

The American Conservative

Publicația conservatoare, sub semnătura lui Luke Nicastro, insistă că Statele Unite ar trebui să urmărească o retragere a trupelor indiferent cât cheltuiește Europa pentru apărare.

Săptămâna trecută, Wall Street Journal a relatat că un plan al secretarului apărării Pete Hegseth de a anunța reduceri masive ale trupelor din Europa fusese blocat. Potrivit WSJ:

SUA, urma să spună Hegseth, pregăteau reduceri suplimentare ale forțelor lor din Europa, care ar fi mers dincolo de anularea desfășurării unei brigăzi blindate în Polonia și de retragerea anterioară a unei brigăzi de infanterie din România… Dar propunerea lui Hegseth a fost respinsă după ce a fost împărtășită lui Marco Rubio — consilierul pentru securitate națională al președintelui Trump — și altor înalți oficiali.

Pentru liderii europeni reuniți acum la Ankara, Turcia, pentru summitul anual NATO, aceasta trebuie să fi fost o veste binevenită. Încă din noiembrie 2024, continentul este cuprins de agitație la perspectiva unei retrageri americane. Lingușirea și convingerea lui Trump au devenit o ocupație cu normă întreagă pentru Mark Rutte, conciliantul secretar general al NATO, care anul trecut a atras atenția după ce l-a numit literalmente pe președintele american „tăticul nostru”.

Însă servilismul nu este singura strategie a europenilor. În ultimii câțiva ani, ei au depus un efort hotărât de a folosi reînarmarea ca mijloc de a păstra trupele americane acolo. Acesta a fost obiectivul summitului de anul trecut de la Haga, care s-a încheiat cu un angajament de a atinge obiective ambițioase privind cheltuielile pentru apărare stabilite de Washington: până în 2035, fiecare membru NATO ar trebui să cheltuiască 3,5% din PIB-ul său anual pentru „cerințe esențiale de apărare” și încă 1,5% pentru un set mai ambiguu de priorități conexe apărării.

O mare parte a summitului de la Ankara va fi dedicată demonstrării realității acestui angajament, pe care Rutte l-a caracterizat drept nimic mai puțin decât o „revoluție industrială a apărării” europene. Se preconizează anunțarea unor noi contracte în valoare de miliarde de dolari, iar progresul către pragul de 5% va fi cu siguranță evidențiat (potrivit NATO, membrii non-americani au majorat împreună cheltuielile pentru apărare anul trecut cu aproximativ 90 de miliarde de dolari).

Desigur, toate acestea au și un scop intern. În capitalele europene, reînarmarea este prezentată drept realizarea autonomiei strategice, europenizarea NATO și o măsură prudentă de pregătire a securității continentului împotriva unor State Unite din ce în ce mai capricioase și imprevizibile.

Totuși, în același timp, aceasta reprezintă elementul-cheie al unui efort foarte deliberat de consolidare a angajamentului SUA față de NATO. Acesta a fost mesajul lui Rutte în timpul vizitei sale de luna trecută. (A adăugat chiar și un argument economic, susținând că comenzile europene din domeniul apărării mențin aproape 200.000 de americani angajați.) Și acesta este motivul pentru care el și alți lideri NATO i-au atribuit în mod foarte conștient lui Trump întregul merit pentru angajamentul privind pragul de 5%.

Rămâne neclar dacă această strategie va funcționa. Înainte de a pleca spre Turcia pentru summit, președintele Donald Trump a criticat dur alianța pe Truth Social: „Statele Unite cheltuiesc mai mulți bani pentru NATO decât orice altă țară, de departe, pentru a-i proteja, fără să obțină vreun beneficiu din asta.” Nici furia sa față de refuzul Europei de a se implica în complicata situație legată de Iran nu pare să se fi stins complet.

Însă, așa cum arată blocarea planului lui Hegseth, atlantismul încă are susținători la Casa Albă. Iar reînarmarea Europei este atuul lor principal.

Faptul că situația stă astfel este în mare măsură consecința dominației a ceea ce s-ar putea numi critica NATO bazată pe „călătoria gratuită” a Europei. Potrivit acestei perspective, problema nu este atât proiectul alianței, cât modul în care este pus în aplicare: europenii nu și-au plătit echitabil partea. Noi, americanii, am fost cei păgubiți, trimițându-ne fiii și fiicele în misiuni îndelungate și cheltuind sute de miliarde pe sisteme de armament extrem de sofisticate, în timp ce ei se bucură de săptămâni de lucru de 30 de ore și de state sociale generoase.

Trump, cu instinctul său de negociator, a avut tendința de a se concentra asupra acestui aspect — o abordare salutată de nu puțini „șoimi” din cabinet, Congres și chiar din Lumea Veche. În această critică sunt incluse două presupuneri privind apărarea convențională a Europei împotriva Rusiei: 1) este esențială pentru securitatea națională a SUA; și 2) este grav subfinanțată.

Iar atât timp cât Europa se angajează să aloce cheltuielile necesare, SUA vor rămâne prezente într-o anumită formă (NATO 3.0 este denumirea folosită în prezent). Pe termen lung, desigur, unii susținători ai acestei poziții — subsecretarul apărării Elbridge Colby, de exemplu — ar dori să o combine cu o reducere majoră a prezenței americane (și, spre meritul lui Colby, echipa sa face tot ce poate pentru ca acest lucru să se întâmple). Europa va cheltui mai mult, iar noi vom putea cheltui mai puțin. Poate că, în cele din urmă, ei vor putea face totul singuri. Alții — se poate bănui că Marco Rubio se află în această tabără — ar putea vedea reînarmarea Europei ca pe o modalitate de a legitima o prezență americană pe termen nedefinit. Dar, în orice caz, ne condiționăm strategia de acțiunile Europei.

De aici rezultă necesitatea celei de-a doua obiecții, mai puternice — aceea că menținerea a 80.000 de militari americani în Europa nu este în interesul național.

Cele două argumente nu se exclud reciproc. Însă, acordând prea multă greutate criticii privind „călătoria gratuită”, riscăm să pierdem din vedere problema mai fundamentală.

Adevărul simplu este că prezența militară a SUA nu este necesară pentru a-i împiedica pe cazaci să intre dansând în Varșovia, cu atât mai puțin în Berlin sau Paris. Acest lucru ar fi valabil chiar și în absența actualului efort de reînarmare și chiar dacă Rusia ar avea intenții demonstrabile de a ocupa teritorii europene dincolo de Ucraina. Membrii NATO, alții decât SUA, au împreună un PIB de peste 10 ori mai mare decât cel al Rusiei. Există peste 600 de milioane de europeni, față de aproximativ 140 de milioane de ruși. Deși armatele lor duc lipsă de ceea ce liderii numesc „capacități strategice de sprijin”, există puține îndoieli că ar transforma un conflict convențional cu Rusia într-o experiență atât de costisitoare încât să descurajeze declanșarea lui.

Și, într-adevăr, când vine vorba de Rusia, obiectivul Americii ar trebui să fie evitarea conflictului — nu provocarea lui. Interesul nostru general, așa cum a fost prezentat în Strategia Națională de Securitate de anul trecut, este să punem capăt vărsării de sânge din Ucraina și să restabilim „stabilitatea strategică”. Un modus vivendi rămâne posibil; chiar și perspectiva unei noi rupturi chino-sovietice poate încă fi întrezărită, dacă privești suficient de atent spre orizont.

Însă o prezență militară americană masivă în Europa reprezintă un obstacol. Ea întărește paranoia Moscovei privind încercuirea. Susține opinia că nu putem media o pace durabilă în Ucraina sau un aranjament mai amplu de coexistență în Eurasia. Îi încurajează pe europenii cu vederi belicoase (în special pe cei aflați la est de Oder), de ale căror decizii ajunge să depindă într-o anumită măsură și propriul nostru destin. Îi expune pe militarii americani unor pericole inutile (la urma urmei, există un război în desfășurare). Și consumă personal și resurse limitate care ar putea fi folosite mai bine în altă parte.

Se poate chiar susține că stimularea cheltuielilor europene pentru apărare contravine intereselor americane pe termen lung. O mare parte din teoria realistă a relațiilor internaționale este preocupată de ceea ce se numește dilema securității — în esență, ideea că eforturile unui stat sau ale unui bloc de a-și asigura propria securitate tind să provoace reacții similare din partea rivalilor, alimentând un cerc vicios care îi face pe toți participanții să se simtă mai puțin în siguranță și face conflictul mai probabil.

Această dinamică, de fapt, explică cel mai bine izbucnirea războiului din Ucraina. Așadar, dacă suntem cu adevărat interesați de atingerea „stabilității strategice”, încurajarea unui program masiv de reînarmare pare să fie exact abordarea greșită.
În cele din urmă, însă, problema modului în care europenii aleg să își împartă bugetele este secundară față de dispunerea forțelor convenționale ale Americii. Ceea ce trebuie făcut este exact ceea ce Hegseth ar fi propus (iar Rubio ar fi blocat): reduceri unilaterale și necondiționate ale prezenței militare americane în Europa — în mod ideal, cu obiectivul de a se retrage complet.

Prin urmare, la Ankara, săptămâna aceasta, Trump și echipa sa ar trebui să privească cu prudență încercările de a folosi reînarmarea drept o recompensă pentru a ne menține pe continent. Iar în lumina difuză care urmează celei de-a 250-a aniversări a Americii, le-aș recomanda înțelepciunea nepieritoare a lui Thomas Jefferson.
„Am considerat întotdeauna drept un principiu fundamental”, îi scria el lui James Monroe într-o scrisoare din 1823, „ca Statele Unite să nu ia niciodată parte activă la certurile Europei. Interesele lor politice sunt cu totul distincte de ale noastre. Geloziile lor reciproce, echilibrul lor de putere, alianțele lor complicate, formele și principiile lor de guvernare ne sunt toate străine. Sunt națiuni aflate într-un război etern.”

Dacă europenii vor să pună capăt vacanței lor față de istorie — dacă vor să devină din nou „națiuni aflate într-un război etern” — este treaba lor. Dar, vă rog, lăsați-ne pe noi în afara acestei povești.

HINT

Eforturile unui stat sau ale unui bloc de a-și asigura propria securitate tind să provoace reacții similare din partea rivalilor, alimentând un cerc vicios care îi face pe toți participanții să se simtă mai puțin în siguranță și face conflictul mai probabil.

AUTOR

Luke Nicastro este redactor-șef adjunct la The American Conservative. Înainte de a se alătura revistei, a petrecut aproape un deceniu lucrând în domeniul apărării și al politicii externe, atât în administrația publică, cât și în industrie, cel mai recent în calitate de consilier pentru securitate națională al senatorului american Josh Hawley.