Telefonul șefului Apărării: între rigoarea legii și vulnerabilitate strategică

Presa a informat că judecătorii au respins definitiv contestația șefului Statului Major al Apărării (SMAp), generalul Gheorghiță Vlad, prin care acesta solicita restituirea telefonului mobil ridicat de procurorii militari ai DNA. În limbaj juridic, vorbim despre o menținere a unei măsuri dispuse în cadrul urmăririi penale, telefonul fiind reținut ca probă. Greu de înțeles, totuși, de ce a rămas această măsură după ce, până la momentul deciziei instanței, conținutul relevant al dispozitivului putea fi examinat, copiat, analizat și reanalizat de cei abilitați legal să o facă. Desigur, în limitele obiectului investigației judiciare. Restul informațiilor aparțin muncii discrete a șefului SMAp și, prin natura funcției, pot atinge zone sensibile ale conducerii militare.

Anchetatorii au, în principiu, acoperire legală pentru acces la informații clasificate. Problema este alta: accesul la informații sensibile funcționează, în orice sistem serios, după principiul „need to know”. Cu alte cuvinte, chiar dacă o persoană are autorizarea legală pentru un anumit nivel de clasificare, ea trebuie să aibă acces doar la acele informații care privesc strict activitatea sa profesională și obiectul concret al misiunii sau al investigației.

Ridicarea telefonului de serviciu al șefului SMAp, chiar dacă se întemeiază pe prevederi juridice gândite cu bună intenție de legiuitor pentru diminuarea șanselor continuării unor acte infracționale, în această situație, măsura poate avea consecințe care depășesc cadrul strict al dosarului penal. Pentru funcția de șef SMAp/al Apărării, instrumentul de comunicare nu este un simplu obiect pentru utilizare personală. El este parte a unei arhitecturi de comandă, coordonare și încredere instituțională, având consecințe strategice pentru dimensiunea defensivă a țării noastre.

Să ne imaginăm o situație ipotetică. După ridicarea telefonului, ar fi apărut un incident de securitate, iar responsabilii cu putere de decizie din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională ar fi trebuit să colaboreze și să se coordoneze de urgență pentru o acțiune sincronizată a lor și, mai ales, a subordonaților lor. La acel nivel, un comandant va ezita să răspundă unui apel de pe un număr necunoscut, într-o rețea publică. Iar dacă va răspunde, va fi, firește, prudent să se angajeze într-un dialog cu o persoană despre care nu poate ști imediat dacă este interlocutor legitim sau parte a unei fente instituționale.

Din fericire, nu a existat un asemenea incident. Iar șefului Apărării i se poate înlocui aparatul de serviciu, i se poate reface agenda, iar colaboratorii naționali și internaționali pot fi informați despre noul canal de contact. Dar aici intervine o altă problemă: cât de dispuși vor mai fi acei colaboratori să se angajeze într-o conversație pe teme sensibile, știind că telefonul oficial al omologului lor ar putea fi ascultat? Chiar dacă anumite discuții nu sunt purtate pe canale nesecurizate, telefoanele de serviciu sunt dotate cu canale protejate pentru care încrederea operațională și percepția de securitate contează enorm.

Așa cum s-a comunicat public de către MApN, țara noastră a solicitat o serie de capabilități militare de strictă necesitate, care să suplinească deficitele defensive naționale. E posibil ca incidentele cu dronele ajunse în zone sensibile din România să fi convins liderii unor națiuni aliate să se dispenseze un timp de anumite echipamente pentru a întări linia defensivă a României. Iar până la momentul acțiunii propriu-zise este nevoie de o sensibilă coordonare internațională, inclusiv și mai ales cu șefii Apărării din acele state, fie ele și exploratorii sau de inițiere.

Mai este ceva ce, cred, ar trebui înțeles mai bine în zona instituțiilor care investighează fapte penale săvârșite de militari: în armată, comandantul este unul. Ceilalți execută ordinele lui (în limitele legii și ale disciplinei militare). Șeful Statului Major al Apărării nu este doar o persoană fizică aflată, la un moment dat, într-o procedură judiciară. El reprezintă o instituție. Decredibilizarea publică a comandantului produce, inevitabil, efecte în lanț: nesiguranță, ezitare, slăbirea autorității și, într-o măsură greu de cuantificat, afectarea forței instituției pe care o conduce.

Două chestiuni trebuie semnalate.

Prima: legea trebuie aplicată nu doar în litera ei, ci și în spiritul ei. Un judecător are, prin natura funcției, obligația de a înțelege comprehensiv situațiile de viață și de a decide inclusiv în acele zone gri pe care legiuitorul nu le-a putut anticipa în detaliu. Cine și-ar fi imaginat că, într-un stat NATO, șeful propriei apărări va fi chemat la DNA militar într-un moment în care presa era deja la ușa parchetului? Presa și-a făcut treaba pe baza informațiilor pe care le-a primit. Problema rămâne însă alta: nu ar fi fost mai potrivită, în asemenea condiții, o soluție instituțională discretă? De pildă, solicitarea prealabilă a demisiei, înlocuirea rapidă din funcție sau folosirea unor canale interne care să protejeze, pe cât posibil, instituția militară de expunere publică?

A doua: dacă informația privind interceptarea, monitorizarea sau examinarea comunicațiilor de pe telefonul de serviciu al unui șef al Apărării s-ar confirma, întrebarea devine și mai serioasă. Cum este posibil ca un instrument de lucru al comandantului militar al unui stat NATO să ajungă într-o asemenea vulnerabilitate? Un asemenea dispozitiv ar trebui să fie protejat, auditat, compartimentat și substituibil prin proceduri clare. Nu pentru a împiedica justiția, ci pentru a evita ca o anchetă penală să deschidă, accidental, breșe de securitate într-un sistem strategic.

Toate acestea se întâmplă într-o perioadă complicată, în care România își consolidează apărarea și participă la programe europene de înzestrare. Războiul interminabil al Rusiei împotriva Ucrainei și acțiunile hibride îndreptate împotriva națiunilor europene, cu predilecție împotriva statelor aflate pe flancul estic, obligă România la luciditate instituțională. În Europa s-au conturat cel puțin trei axe strategice: sprijinul diferențiat al statelor europene pentru Ucraina, sprijinul coordonat al Uniunii Europene pentru efortul ucrainean de război și creșterea capacității defensive europene prin instrumente precum SAFE. Prin mecanismul SAFE, România are acces la o finanțare de 16,68 miliarde de euro, sub formă de împrumuturi, destinată apărării, infrastructurii strategice și consolidării industriei europene de apărare. Cu atât mai mult, stabilitatea instituției militare și credibilitatea conducerii sale nu sunt detalii de imagine, ci elemente ale posturii defensive naționale

În acest context, a pune în dificultate armata unei țări prin expunerea publică a șefului ei la intrarea în DNA și prin menținerea unui instrument de lucru sensibil în circuitul anchetei penale riscă să transmită un mesaj de incoerență, dacă nu chiar de incoștiență instituțională. Dacă există fapte care îl incriminează pe actualul șef al Apărării, acestea trebuie cercetate, probate și judecate. Nimeni nu este deasupra legii. Dar tocmai pentru că vorbim despre vârful militar al statului, modul de acțiune trebuia calibrat cu maximă prudență.

Întrebarea nu este dacă justiția trebuie să își facă datoria. Evident că trebuie. Acuzele DNA militar față de șeful Apărării vor fi sau nu confirmate de judecători. Nu se putea identifica o modalitate diplomatică – prin canale interne discrete – de evitare a acestui iureș al decredibilizării armatei? Întrebările sunt, în fond: știe statul român să își facă datoria fără să își vulnerabilizeze, în același timp, propriile instituții strategice? Și cui folosește atâta naivitate instituțională?

Dan Crișan