Ioan-Aurel Pop și cartea despre pământul care a întemeiat lumea medievală românească

Lansarea volumului „Pământul și Țara în Evul Mediu Românesc, secolele XIII–XVI”, semnat de academicianul Ioan-Aurel Pop, desfășurată miercuri, 6 mai, s-a transformat într-o veritabilă platformă de dezbatere asupra istoriei medievale românești și a eticii interpretării istorice.

Invitații autorului — istorici consacrați din mediul universitar clujean — au susținut intervenții consistente dedicate atât cărții, cât și unor teme mai largi privind raportarea contemporană la trecut. Au luat cuvântul prof. univ. dr. Ovidiu Augustin Ghitta, decan al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai, dr. Tudor Sălăjean, director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, și dr. Alexandru Simon, cercetător în cadrul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca.

Găzduită în spațiul încărcat de cărți al librăriei Book Corner Librarium, întâlnirea cititorilor cu noul volum a fost moderată de jurnalistul Karen Attila Sebesi, realizator la TVR Cluj.

Teza centrală a lucrării — formulată, de altfel, și pe coperta volumului — privește relația profundă pe care locuitorii Moldovei, ai Țării Românești și ai Transilvaniei au avut-o, în Evul Mediu românesc, cu pământul. Autorul urmărește inclusiv regimul proprietății asupra pământului, integrând analiza în contextul mai larg al civilizației europene medievale.

La invitația moderatorului, prof. univ. dr. Ovidiu Augustin Ghitta a subliniat că lucrarea concentrează peste trei decenii de cercetare și reflecție istorică ale lui Ioan-Aurel Pop. „Capitolele, sub aparenta lor autonomie, sunt construite pentru a susține ideea care le străbate, și anume că aria de civilizație, cu particularitățile sale, s-a agregat în funcție de un element esențial al erei medievale: pământul. (…) Cartea are două ritmuri: cel al Mureșului la câmpie, cu bogăție de informații și detalii, dar și cu analize și concluzii, respectiv cel al Bistriței în amonte, aproape de izvor, cu argumentație și ton transmise mai cu nerv, care lasă descoperită și dimensiunea polemică a autorului”, a afirmat istoricul clujean.

Etnograful Tudor Sălăjean a evidențiat, la rândul său, valoarea științifică a interpretării izvoarelor medievale, cu atât mai mult cu cât istoricii Evului Mediu românesc sunt obligați să lucreze cu un număr limitat de documente — o condiție specifică spațiului nostru istoriografic. Potrivit acestuia, caracterul redus al izvoarelor scrise se explică prin faptul că românii medievali au trăit, în mare măsură, în comunități tradiționale, bazate pe cultură orală și pe forme stabile de reglementare a vieții colective, fără o utilizare extinsă a documentului scris. „Cartea vorbește despre modul în care românii au înțeles pământul nu doar ca resursă sau teritoriu administrativ, ci ca suport al identității lor și ca formă de apartenență”, a punctat Tudor Sălăjean.

Ultima intervenție i-a aparținut istoricului Alexandru Simon, care a ținut să nuanțeze percepția privind cultura scrisă a românilor medievali. Acesta a arătat că elitele politice românești s-au numărat printre primele din această parte a Europei care au utilizat hârtia în administrație și cancelarie. Completând observațiile antevorbitorului său, Alexandru Simon a remarcat că, în timp ce Regatul Ungariei dispune de aproximativ 20.000–30.000 de documente pentru secolul al XV-lea, spațiul românesc păstrează doar câteva sute de documente până în vremea lui Petru Rareș. „Cartea profesorului Pop este un teritoriu recuperat dintre ape, în cazul nostru, apele fiind lipsa informațiilor. Am să vă dau un exemplu: blestemele sau daniile domnești, legate intim de proprietatea asupra pământului și folosite în finalul documentelor, sunt indicatori ai unor evoluții politice nu doar în Țara Românească, ci și în Moldova”, a afirmat Alexandru Simon.

Dincolo de pledoariile în favoarea noului volum, întâlnirea de la Book Corner Librarium a oferit și câteva repere privind modul în care trebuie înțeleasă istoria: faptele istorice nu pot fi analizate în afara contextului epocii lor, valorile prezentului nu reprezintă o măsură legitimă pentru judecarea trecutului, iar rolul istoricului este acela de a reconstitui și a interpreta, prin metode științifice, realitățile istorice, nu de a se substitui unui tribunal moral al trecutului.

Dan Crișan