Din fotoliul de orchestră: Sacru și profan, medieval și modern la Carl Orff

Premiera Carminei Burana de Carl Orff a avut loc în 8 iunie 1937, în plină perioadă a Germaniei naziste, succesul fiind imediat. Deși Orff nu a fost un propagandist explicit al regimului, a intrat în discuție contextul politic. Regimul nazist al timpului a tolerat și promovat anumite lucrări moderne, Carmina Burana fiind acceptată și des programată. Post 1945, se știe acest lucru, orice lucrare legată de perioada nazistă a fost privită cu suspiciune. Carl Orff a fost investigat în procesul de denazificare, fiind clasificat în final drept Grey C/acceptabil. În 1956, Carl Orff este distins cu Pour le Merite (ordin militar prusac instituit în 1740), iar în 1972, cu Marea Cruce Federală a Ordinului de Merit.

Imediat după război a existat o perioadă de reticență în Germania și în unele țări față de Carmina Burana, cauza constituindo-o, repet, contextul politic problematic. Post 1950 însă, valoarea artistică a lucrării prevalează, popularitatea crește de la un concert la altul, ajungând la ora actuală, să fie una dintre cele mai cântate lucrări vocal-simfonice. Este lucrarea care face săli pline, iar când echipa artistică este de notorietate, cum a fost joi 30 aprilie, pe scena Colegiului Academic-Orchestra și Corul Filarmonicii Transilvania, Madaras Gergely/dirijor, Cornel Groza/dirijor cor, Andreea Guriță Novac/soprană, Andrea Mirchev/tenor, Geani Brad/bariton-, succesul a fost garantat. Și a fost succes, aplauze de aproape 15 minute, o atmofesră de sărbătoare în sensul adevărat al cuvântului.

Carmina Burana are la bază o colecție de poezii medievale de secole XII și XIII, cunoscute drept Codex Buranus, scrise în latină, germana veche și franceza veche. Manuscrisul a fost găsit în biblioteca mănăstirii Benediktbeuern din Bavaria, de către librarul Johann Christoph von Aretin, în timpul secularizării mănăstirii, 1803. În prezent, manuscrisul se află în custodia Bibliotecii de Stat din Munchen. Nu sunt religioase, cum s-ar crede la prima vedere, ci mai degrabă profane, satirice, temele exploatate fiind legate de viața vremelnică, soartă și noroc, moarte, renașterea primăverii, dragoste și dorințe, pericolele băuturii, lăcomia, jocurile de noroc, vă propun Fortuna Imperatrix Mundi, Primo vere, In taberna, Cours d amours, revenirea la O, Fortuna!.

Ca univers sonor, stilul lui Orff este nu numai particular, ci și recognoscibil. Caracteristice muzicale rețin ritmurile puternice, obsesive, aproape primitve ca energie, motivele reluate insistent, armonie simplă dar eficientă, cu impact sonor mai mult decât pe dezvoltarea melodică tradițională. Percuția creează energie și dramatism, corul ocupă un rol central prin forța dramatică atribuită, alămurile sunt expresiea vigoarei și a dificultăților tehnice, soliștii cu roluri bine definite, de ilustrare și amplificare a mesajelor și ideilor, în toate cazurile evidențieri ale relației strânse dintre texte și muzică, discursuri coerente și energice deopotrivă.

Viziunea dirijorului Madaras Gergely reconfirmă forța de impact imediat. Încă de la celebrul O, fortuna!, Madaras impune un tempo energic, o tensiune bine controlată, captând publicul de la primele note. Fără a exagera contrastul, Madaras lasă muzica să respire natural, punând accentul pe arhitectura globală a lucrării, construită atent, printr-un echilibru între rigoare și expresivitate. Impresia generală este cea a unei interpretări cursive și coerente, cu momente de mare intensitate, dar și cu spații pentru detalii și fine nuanțe. Un plus de luminozitate și mobilitate în Primo vere, în Ecce gratum, ritmuri incisive în In taberna, ca să vă ofer câteva concrete exemple. Orchestra a demonstrat coeziune și claritate, cu intrări perfect sincronizate, atacuri și finaluri omogene. Am o scurtă remarcă, nici nu mă aștept să fiu apreciat pentru ea mai mult decât sunt acuma. Nu a fost și nici nu este niciodată interesul de a fi apreciat pentru ce și cum scriu. Am scris și scriu doar ce am văzut și auzit, atât. Dar în pasajele Ecce gratum și în In taberna, am remarcat la corni și trompete, în unele tranziții între sunete, glisări perceptibile în special în pasajele cu expunere directă, aspecte remarcate și de alți spectatori. Să fiu bine înțeles, aceste remarci nu diminuează deloc caracterul general al interpretării Orchestrei. Ele subliniază doar complexitatea și exigențele partiturii lui Carl Orff.

Soprana Andreea Guriță Novac, tenorul bulgar Andrea Mirchev și baritonul Geani Brad au completat fericit tabloul sonor. Intervențiile lor au fost sigure, expresive, cu frazări bine articulate și adaptate la caracterul schimbător al partiturii, de la exuberanță și ironie la introspecție. Solistic, remarc timbrul luminos și emisia sigură, gestica scenică a sopranei Andreea Guriță Novac * robustețea și siguranța discursului muzical la baritonul Geani Brad; vocea sa bine proiectată și frazarea au susținut eficient caracterul autoritar și uneori ludic al intervențiilor, oferind echilibru ansamblului solistic * tenorul Andrea Mirchev a oferit un moment memorabil în cunoscutul Olim lacus colueram, în care dificultățile registrului acut și caracterul grotesc al lucrării au fost asumate cu curaj și bine finalizate, contribuind la evidențierea contrastului dramatic al lucrării.

Un rol esențial îl are Corul, demonstrație de artă corală la mare înălțime prin omogenitatea sunetului, precizia atacurilor, în acestea din urmă sincronizarea cu orchestra fiind impecabilă. Nuanțarea frazelor și atenția la detalii au contribuit la conturarea unei interpretări în care fiecare intervenție corală a avut impact și relevanță dramatică, susținere a arhitecturii sonore a întregului edificiu Carmina Burana.

Demostene Șofron