Alexandru Ioan Cuza, arhitectul României moderne

Alexandru Ioan Cuza este una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti, întâiul şi singurul domn pământean al României. Alegerea lui Cuza în fruntea României s-a înscris, ca un moment hotărâtor în procesul devenirii istorice a poporului român. Cuza rămâne pentru eternitate creator de istorie, ziditor al României moderne.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 în oraşul Bârlad, descendent al unei familii de dregători, care ocupaseră funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova încă din secolul al XVII-lea, dar care nu se număra printre familiile de mari boieri.

După pregătirea făcută la un pension francez din Iaşi, Cuza este trimis la Paris, pentru studii, unde în anul 1835 îşi trece examenul de bacalaureat, în litere, la Sorbona, după care urmează Facultatea de Drept.

Alexandru Ioan Cuza, alături de alţi intelectualii liberali paşoptişti – Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, C.A. Rosetti, Cezar Bolliac şi mulţi alţi cărturari şi oameni politici de seamă – participă la Revoluţia de la 1848 din Principatele Române. Ei au fost aceia care au iniţiat-o, i-au definit obiectivele şi au condus-o.

Cuza a fost prezent la Adunarea de la hotelul Petersburg din Iaşi, la 27 martie 1848, unde a semnat Petiţia program cu cele 35 de articole, în care se cerea instalarea unui regim politic moderat-liberal moderat-liberal şi luarea unor măsuri care să stimuleze dezvoltarea economică. Cu tot caracterul moderat al programului, Sturza răspunde prin forţă. Îi arestează pe cei mai mulţi dintre fruntaşii mişcării şi, printre ei, şi pe Cuza. Grupul celor arestaţi a fost dus la Galaţi şi trimişi peste hotare, în Turcia. O parte din revoluţionari, şi Cuza, reuşesc să scape, unii dintre ei ajungând în Transilvania.

Alexandru Ioan Cuza participă, alături de N. Bălcescu, C. Negri, Alecu Russo ş.a. la Adunarea de la Blaj, din 3/15 mai 1848. Programul revoluţiei, lozincile celor 40.000 de participanţi: „Noi vrem să ne unim cu ţara” au stimulat lupta pentru unire a revoluţionarilor moldoveni.

Sub influenţa hotărârilor de importanţă istorică de la Blaj, revoluţionari moldoveni refugiaţi la Braşov (după eşecul revoluţiei din Moldova) înscriu cele şase puncte ale Principiilor noastre pentru reformarea patriei (12/24 mai 1848) pe lângă obiectivele social-politice primordiale, de emancipare individuală, socială şi naţională, necesitatea Unirii Moldovei şi Valahiei, într-un singur stat independent. Peste câteva luni, în august 1848, revoluţionari moldoveni, dintre care amintim pe A. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Mihail Kogălniceanu, au publicat, la Cernăuţi, documentul „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”. Erau schiţate aici elementele de bază ale viitorului stat român modern. În mod magistral este definită Unirea, ca fiind „Cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi întregul edificiu naţional”.

Cuza ocupă o serie de funcţii publice importante

Reîntors în ţară, după înfrângerea Revoluţiei de la 1848, Cuza ocupă o serie de funcţii publice importante, printre care şi cea de pârcălab la Galaţi. Este reîncadrat în armată, cu gradul de sublocotenent, în scurt timp avansând la gradul de colonel. Când a fost ales domnitor, Cuza era comandantul miliţiilor din Moldova.

După revoluţia română din 1848 începe o etapă nouă, etapă istorică decisivă în lupta pentru Unire.

Contextul internaţional a devenit prielnic. În 1853 a izbucnit Războiul Crimeii, încheiat prin Tratatul de pace de la Paris (1856). În dezbaterea Congresului a fost luată în discuţie problema românească, care devenise o problemă de interes european.

În urma victoriei Turciei, Franţei, Angliei, Sardiniei contra Rusiei, puterile europene doreau să scoată navigaţia pe Dunăre de sub ameninţările interceptărilor de către Rusia, stăpâna Deltei. În acelaşi timp, libertatea navigaţiei pe Dunăre cerea crearea unei zone tampon între Rusia şi Imperiul Otoman, îndreptau interesele Marilor puteri asupra statutului Principatelor Române.

Tratatul de la Paris (1856), care pune capăt războiului, adoptă hotărâri menite să înlăture Rusia de la gurile Dunării. În acest scop, restituie Moldovei partea de sud a Basarabiei (ocupată de Rusia în 1812), respectiv judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad.

Din 1856 teritoriul românesc al Dobrogei, inclusiv Delta Dunării şi Insula Şerpilor, a rămas sub stăpânirea Imperiului otoman, fapt care se va prelungi până la Congresul de pace de la Berlin (1878),ca re a hotărât revenirea lor la teritoriul României. Dunărea a devenit fluviu european. Marea Neagră a devenit şi ea liberă.

În dezbaterea Congresului a fost luată în discuţie problema unirii celor două Principate.

Ca de obicei, reprezentanţii Marilor Puteri sau pronunţat în conformitate cu interesele lor. Franţa a cerut unirea celor două principate sub un principe străin. Prusia şi Sardinia au susţinut unirea din motive care priveau propriile obiective. Anglia nu sa pronunţat clar, lăsând problema deschisă. Împotriva unirii au fost de la început, din motive lesne de înţeles, Turcia şi Austria. Forul european nu a stabilit în mod clar unirea, lăsând problema deschisă.

Soarta Principatelor Române avea să o decidă poporul român. Tratatul de pace de la Paris din 1856 a stabilit convocarea la Bucureşti şi Iaşi a Adunărilor (sau Divanurilor) adhoc care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două principate – Moldova şi Ţara Românească, în conformitate cu dorinţele românilor.

Hotărârile luate la Paris i-au încurajat pe cei care sprijineau Unirea Principatelor. Alegerile din Moldova pentru divanurile ad-hoc au fost falsificate de către caimacanul Nicolae Vogoride.

Compromisul de la Osborne

Alexandru Ioan Cuza îşi dă demisia din funcţia de pârcălab, în semn de protest pentru falsificarea listelor electorale de către antiunionişti. Demisia a avut efect în ţară şi peste hotare. Problema românească putea provoca un conflict european. Cazul s-a rezolvat prin compromisul de la Osborne dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Angliei. Franţa renunţă să sprijine unirea deplină, iar Anglia consimţea anularea alegerilor falsificate.

Puterile garante au anulat alegerile falsificate. În noua listă pentru Adunările ad-hoc, unioniştii obţin o victorie zdrobitoare. Din 82 de deputaţi, numai doi se pronunţă contra Unirii. Cuza a fost ales deputatul oraşului Galaţi. În Adunarea electivă este ales vicepreşedinte. În această calitate, alături de alţi unionişti, a contribuit substanţial la înfăptuirea Unirii.

Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857, rezoluţii asemănătoare, care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi neutralitatea statului, o adunare obştească, prinţ străin ca moştenitor al tronului.

Cererea domnului străin, care astăzi poate nedumeri, era determinată de dorinţa de a pune capăt luptelor folosite de marile puteri vecine pentru a interveni în afacerile interne ale principatelor.

Cererile adunărilor adhoc au fost luate în dezbaterea Conferinţei de la Paris din 7/19 august 1858. Deşi Marile Puteri nu au dat dreptul Principatelor de a se uni şi leau lăsat sub suzeranitatea otomană, au fost de acord ca Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să se administreze de acum înainte nestingherit şi fără imixtiuni din partea Imperiului otoman. Ele încă mai plăteau tribut, iar domnii urmau să fie, în continuare, investiţi de sultan, dar toate părţile semnatare ale acordului erau conştiente că aceste obligaţii erau acum doar formale.

Dubla alegere a lui Cuza

Convenţia prevedea o adunare legislativă pentru fiecare Principat: un domn fie muntean, fie moldovean în fiecare Principat, ales pe viaţă de adunare; un consiliu de miniştri răspunzător în faţa adunării; armate naţionale separate, având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni şi o Curte de Casaţie comună, cu sediul la Focşani. În sfârşit, Marile Puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în grija unei Comisii provizorii formate din trei caimacani până la alegerea domnitorului.

Textul Convenţiei nici nu încuraja, dar nici nu au descurajat unirea. Pe bună dreptate, A. D. . Xenopol a criticat Convenţia de la Paris. El spunea că este „un amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care se caută să fie împăcate interesele puterilor europene pe capul poporului român”.

Conducătorii Partidei Naţionale au profitat de situaţia creată. La 5/17 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Moldovei alege în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Alegerea nu a fost o întâmplare, a fost o recunoaştere incontestabilă a personalităţii lui Alexandru Ioan Cuza – luptător pentru unire, un bun cunoscător al problemelor administrative, legislative, judecătoreşti şi militare.

Alegerea din 5 ianuarie 1859 a constituit doar primul pas spre realizarea statului naţional unitar român. Adunarea electivă a Ţării Româneşti avea să decidă soarta unirii.

Din nou, înţelepciunea românilor avea să triumfe. Textul Convenţiei nu stipula explicit ca domnii aleşi în cele două principate să fie persoane diferite. Astfel, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească. Europa fiind pusă în faţa faptului împlinit. Astfel, la 24 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Ţării Româneşti a ales ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza.

Dubla alegere a domnitorului Cuza reprezenta o premieră mondială de abilitate şi iscusinţă diplomatică. Era o victorie românească epocală, o strategie politică ingenioasă, de interpretare a prevederilor Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor Române, realizată la 24 ianuarie 1859 a fost încununarea luptei îndelungate şi eroice duse de poporul roman pentru unitate naţională. Unirea şi crearea statului modern român au constituit pârghia de susţinere a tuturor eforturilor spre realizarea Marii Uniri din 1918, când aveau să se alăture Patriei Mamă şi celelalte provincii istorice – Basarabia, Bucovina şi Transilvania.

Reformele 

În cei şapte ani de domnie (24 ianuarie 1859-11 februarie 1866), Cuza a iniţiat şi promovat un vast program de reforme care au modificat structural aspectul societăţii româneşti, ducând la modernizarea statului român. S-au iniţiat măsuri largi pentru unificarea administrativă şi organizarea instituţiilor moderne ale statului, dintre care amintim: legea consiliilor judeţene şi legea contabilităţii publice, legea camerelor de comerţ, legea introducerii sistemului de măsuri şi greutăţi metrice, legea unificării serviciilor de vamă, stabilirea unui curs monetar unic, instituirea drapelului naţional, realizarea unei steme comune, stabilirea capitalei la Bucureşti, introducerea denumirii „România” în actele oficiale, decretarea zilei de 24 ianuarie ca sărbătoare naţională, organizarea Armatei Naţionale etc., constituie elemente de consolidare a tânărului stat.

S-a modernizat sistemul juridic prin adoptarea, în 1864, a Codului Civil şi a Codului Penal, inspirate din Codul lui Napoleon. În consens cu cerinţele dezvoltării României se adoptă legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, adică luare pe seama statului a întinselor domenii acumulate de-a lungul timpului, mai ales prin daniile domnitorilor şi boierilor.

Un număr însemnat de mănăstiri fuseseră închinate mănăstirilor de la Muntele Athos, patriarhiilor de la Constantinopol şi Ierusalim şi altor aşezăminte religioase din Orientul ortodox, astfel că avea loc o mare scurgere de venituri către aceste fundaţii bisericeşti dinafara ţării. Prin legea din 13-25 decembrie 1863, trec în proprietatea statului „toate averile mănăstireşti din România”, deci şi a mănăstirilor din ţară. Aproximativ un sfert din teritoriul ţării (25%) a devenit proprietate de stat, ceea ce a mărit suprafaţa de care dispunea statul pentru viitoarea împroprietărire.

Ostilitatea conservatorilor, a stăpânilor de moşii, care aveau majoritatea în Cameră, faţă de planurile domnului de a realiza reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor, l-a forţat pe Cuza să recurgă la lovitură de stat din 2 mai 1864, când dizolvă Adunarea şi supune ratificării poporului, prin plebiscit, un „act dezvoltator” al Convenţiei, numit Statut. Atribuţiile principale ale Camerei treceau asupra domnitorului şi a noilor instituţii centrale de stat create. Sa adoptat o nouă Constituţie şi o nouă lege electorală, asigurând o bază mai largă Parlamentului.

Cu un nou Parlament favorabil, domnitorul continuă seria de reforme economice. La 14 august 1864 se decretează legea agrară şi legea rurală prin care se desfiinţează iobăgia seculară din ţara noastră.

Dintre consecinţele imediate a aplicării acestor legi, a fost acordarea de 2.038.640 ha de pământ unui număr de 511.896 familii de ţărani, deci în medie 4 ha de familie.

În anul 1864 sa adoptat legea instrucţiunii publice, care stabileşte trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, dintre care cel primar obligatoriu şi gratuit. Este meritul lui Cuza şi al primului ministru, în acelaşi timp ministru al instrucţiunii publice, Mihail Kogălniceanu, de a fi dat ţării prima universitate. La 26 octombrie 1860, întro atmosferă de mare sărbătoare îşi deschide larg porţile spre lumină şi cultură Universitatea din Iaşi. Se realizează, astfel, una din dorinţele arzătoare ale patrioţilor revoluţionari de la 1848 din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Simboliza, fără îndoială, şi unitatea culturală a românilor, dorinţele şi insistenţele corpului profesoral de a fi numit drept cel dintâi rector ardeleanul Simion Bărnuţiu.

Cea dea doua universitate românească, cea din Bucureşti, înfiinţată în 1864, a stat de la început pe aceleaşi baze solide ale unităţii spirituale româneşti. Un rol deosebit în organizarea noii universităţi revine ardelenilor August Treboniu Laurian, Aron Florian şi Ion Maiorescu, toţi trei profesori la „Şcoala superioară de litere”.

Politică externă îndrăzneață

Politica externă a lui Cuza a fost la fel de îndrăzneaţă ca şi cea internă. Noul stat românesc era prins între trei imperii – otoman, rus şi austriac – toate trei stăpânind teritorii locuite de români şi fiind interesate, în grade diferite, să intervină în treburile româneşti. România lui Cuza Vodă nu dispunea de mijloacele eficiente de rezistenţă. Domnul a sprijinit mişcările celor care se opuneau din interior celor trei imperii: polonezii în Rusia, ungurii în Austria, bulgarii şi sârbii în imperiul otoman. Trebuie subliniat faptul că Alexandru Ioan Cuza trăia puternice sentimente de dragoste şi solidaritate cu cauza românilor de peste Carpaţi, cu mult înainte de investitura ca Domn.

Deşi în toate epocile istorice domnitorii, voievozii şi cărturarii noştri, numeroşi mitropoliţi, episcopi, boieri din Moldova şi Ţara Românească sau alta cu românii din Transilvania şi Bucovina prin Cuza şi prin noul stat român – România – acţiunea de ocrotire şi sprijinire a acestora se va transforma într-o pârghie diplomatică, politică, financiară şi culturală, care le va permite să iniţieze şi să organizeze în mod făţiş o mişcare politică cu un obiectiv şi cu un scop final categoric, Unirea cu România.

Din multitudinea căilor şi mijloacelor prin care Cuza a acţionat în direcţia sprijinirii eforturilor românilor de înfăptuire a acestui mare deziderat se cuvin amintite demersurile sale politice şi diplomatice, neoficiale, proiectele sale militare, strategice etc., vizând eliberarea fraţilor de peste Carpaţi şi unirea cu România. Acest obiectiv a fost urmărit, cu deosebită consecvenţă de către Al. I. Cuza în tratativele repetate şi complexe pe care le-a purtat cu Klapka, György, emisarul emigraţiei revoluţionare maghiare (cu asentimentul lui Napoleon al III-lea şi a lui Cavour, primul ministru al Sardiniei); Klapka venise la Iaşi pentru a-i propune lui Cuza o convenţie de alianţă împotriva Austriei, precum şi cu Isván Tür, purtător de cuvânt şi el al emigraţiei maghiare, trimis pentru tratative de către regele Victor Emanuel al III-lea, interesat în făurirea unei coaliţii a popoarelor oprimate din Austria, pentru a-i sublima toată forţa politico-militară.

Poziţia fermă a lui Cuza în problema unităţii naţionale a tuturor românilor rezultă cu pregnanţă şi din scrisoarea sa de mulţumire adresată regelui Victor Emanuel, pentru gestul de a-i fi conferit Ordinul „Sf. Mariciu şi Lazăr”, în care arăta, referitor la unificarea Italiei, că el consideră această izbândă „ca o chezăşie şi nădejde pentru viitorul nostru”, adică al românilor.

Şi mai fermă ne apare intenţia şi poziţia Domnitorului Cuza în cadrul tratativelor pe care le-a purtat, în anul 1863, la Bucureşti, cu generalul István Tür, care-i solicita sprijinul militar al Principatelor, împotriva Austriei, pentru eliberarea maghiarilor de sub dominaţia acesteia. Cuza a condiţionat ajutorul său prin cuvintele: „N-aş putea contribui la ridicarea (răscoala) Ungariei, înainte de a şti cu deplină siguranţă că maghiarii s-au înţeles în sfârşit cu românii de dincolo de Carpaţi (din Transilvania), ori şi cu ajutor pentru răscoala maghiară fiind exclus atât timp cât nu se ţine seama de drepturile românilor din Transilvania”.

Agenţi diplomatici ai lui Cuza, acreditaţi în diverse capitale europene, nu ascundeau proiectele sale unificatoare cu românii din Transilvania şi Bucovina, în discuţiile şi tratativele diplomatice purtate cu conducătorii Franţei, Rusiei, Italiei ş.a. Astfel, Dumitru Brătianu, ministru de Externe al Principatelor Unite, într-o convorbire cu Emilio Cavour îi declara ferme acestuia, în numele domnitorului, că „România de peste Carpaţi vor să se unească cu noi, noi le-am promis tot sprijinul nostru, ar fi o trădare dacă i-am ceda Ungariei”.

Vasile Alecsandri, şi el în calitate de ministru de externe şi la sugestia lui Cuza, într-o lungă convorbire cu Napoleon al III-lea, după ce i-a arătat acestuia o hartă cu teritoriile locuite de românii liberi şi neliberi (sub ocupaţie străină), a declarat: „Vedeţi, sire, cât e de întinsă adevărata Românie, şi de regat important ar constitui cu ale sale 9.040.000 de români, dacă Principatele şi-ar împlini visul şi aspiraţiile lor de a se uni” în cadrul unui stat naţional unitar, liber şi independent, în graniţele milenare?

Alături de aceste importante demersuri diplomatice, în direcţia desăvârşirii operei sale de unificare a românilor, se impune să subliniem faptul că domnitorul Cuza a adoptat numeroase măsuri oficiale şi neoficiale de sprijinire pe tărâm financiar şi cultural al românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia, îndeosebi a şcolilor, bisericilor, revistelor şi ziarelor româneşti, prin acordarea de subvenţii, ajutoare materiale, burse elevilor şi studenţilor etc. Comitetele, asociaţiile şi organizaţiile private, constituite în acest scop, vor completa paleta măsurilor complexe adoptate de tânărul stat român pentru ajutorarea fraţilor din Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Meritul domnitorului Al. I. Cuza constă în faptul că el a întreţinut mereu vie conştiinţa unităţii naţionale a poporului român, pentru ca, la momentul oportun, să poată transforma idealul naţional în realitate. Aşa, de pildă, într-o cuvântare rostită cu prilejul înmânării steagurilor tricolore oştirii române în septembrie 1863, el afirma că steagul e acest pământ binecuvântat al patriei, „stropit cu sângele strămoşilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului” şi care simbolizează „România întregită de mâine”.

Bibliografie:

1. C. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria Românilor, Editura Albatros, p. 539-564.

2. Constantin Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 229-236.

3. Mihai Bărbulescu, Istoria Românilor, Bucureşti, 2007.

4. Ioan Bojan, Unirea Principatelor Române, capitol din cartea Bătălia pentru Ardeal, Cluj, 2015.

5. Constantin Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Iaşi, 2008.