În căutarea trandafirului roz de la Muntele Athos

Grădina Maicii Domnului-între rugăciune și aglomerație

„De mulți ani nu mai cresc trandafiri roz pe Muntele Athos”- spunea, la un moment dat, părintele Iulian, unul dintre cei mai iubiți duhovnici români ai Muntelui Athos. El a fost multă vreme duhovnicul Schitului românesc Prodromu, unde a viețuit până în 2023 când a trecut la Domnul. Vorbele părintelui Iulian nu aveau legătură cu dispariția trandafirului roz din „republica rugăciuni”. Era un avertisment legat de abaterile de la regulile vieții monahale autentice.

Trandafirul roz este considerat floarea inimii curate, a dragostei blânde. Acum, în multe locuri din Athos atmosfera seamănă mai mult cu ce se întâmplă pe continent. Agitație, aglomerație, turism excesiv, comerț cu obiecte bisericești și alte bunuri produse de călugări. Deși mănăstirile sunt aceleași, locurile aceleași, parcă nu mai e liniștea care marca obștile de călugări acum câțiva ani. Iar acest lucru îi îngrijorează pe o mare parte dintre rugătorii din Athos.

Peninsula din nord-estul Greciei reprezintă unul dintre cele mai mari puncte de atracție pentru creștinii ortodocși din lume, în general, și din România, în special.

Pe Muntele Athos se află 20 de mănăstiri ortodoxe, 12 schituri, dintre care două sunt românești, dar și de numeroase chilii unde trăiesc peste 1.500 de monahi. Parte integrantă a Patrimoniului Mondial UNESCO din 1988, Muntele Athos este accesibil exclusiv bărbaților, femeile având interdicția nu doar a călca pe munte, ci și de a se apropia el la o distanță mai mică de 500 de metri.

Sfântul Munte beneficiază de un sistem autoadministrativ în conformitate cu prevederile Constituţiei Greciei. Administrarea este exercitată prin reprezentanţi ai celor 20 de mănăstiri, care compun Comunitatea Sfântă sau Sfânta Chinotită, ce-și desfășoară activitatea la Kareia, un fel de capitală a Muntelui Athos. Aici, noua zi începe odată cu apusul soarelui.

Valuri de pelerini

Făclia de Cluj de ajuns săptămâna trecută în „Grădina Maicii Domnului” pentru a vedea în ce măsură contactul cu lumea exterioară din ultimii ani au influențat pacea și liniștea de aici.

„Avem perioade când suntem vizitați zilnic de 150 de pelerini iar la Vatopedi sunt zile când intră pe poarta mănăstirii până la 300 de închinători în fiecare oră”, ne spune unul dintre călugării români care viețuiesc la Chilia Colciu din Muntele Athos și care aparține de Mănăstirea Vatopedi.

Tot el afirmă că un alt mare duhovnic athonit-părintele Paisie Aghioritul, avertiza că tehnologia, turismul și comerțul vor aduce la sfârșitul „Muntelui Athos”. Anual, în Republica monahală ajung sute de mii de turiști și, conform regulilor mănăstirilor și a celorlalte așezăminte monahale, cazarea și masa pentru pelerini este gratuită.

Foarte multe persoane au privit Muntele Athos drept afacere, organizând frecvent, contra cost, excursii cu grupuri de până la 20 de persoane, ceea ce le aduce venituri substanțiale, ținând cont că masa și cazarea la mănăstirile și schiturile din Athos sunt oferite gratuit de călugări.

Spre exemplu, în cadrul unei excursii organizate, o persoană trebuie să-i plătească ghidului cel puțin 2900 de lei pentru trei nopți în Athos și una în Ouranopolis-Grecia. Oferta arată așa: „transport cu microbuz cu aer condiționat; 1 noapte de cazare cu mic dejun; 3 nopți de cazare în Sfântul Munte cu 2 mese pe zi; bilete pentru vapoare; transport în Sfântul Munte; ghid”.

Reguli noi, fluxuri vechi

Pentru a nu afecta viața monahală, forul de conducere athonit-Sfânta Chinotită, a luat decizia anul trecut să limiteze accesul pelerinilor pe Sfântul Munte. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2025 s-a impus ca schiturile de obște să nu primească mai mult de 200 pelerini pe lună iar Bisericile centrale (Kyriakon) ale celorlalte Schituri – maxim 50 pelerini pe lună. Pentru Chilii s-a stabilit maxim 20 pelerini pe lună. Cu toate acestea, numărul pelerinilor nu au scăzut pentru că s-au găsit tot felul de soluții -pentru obținerea permisului de acces în Sfântul Munte.

Marți, 28 octombrie, încă de la ora patru dimineața, în fața Oficiului pentru pelerini din Ouranopolis, zeci de persoane s-au așezat la rând pentru a obține permisul de intrare în „Republica rugăciunii”.
La ora șase, când biroul și-a deschis porțile, erau deja sute de oameni care așteptau să primească Diamonitirionul, viza de acces fără de care nu se poate pătrunde în Athos.

Din cauza acestui aflux uriaș, nici feriboturile oficiale care transportă pelerinii spre portul Dafni nu mai fac față. În aceeași zi, vaporul „Aghia Anna”, care pleacă la ora 6 dimineața spre zona vestică a peninsulei, nu a permis îmbarcarea celor fără programare.
Anii trecuți, oricine putea cumpăra bilet direct de la bord, dar acum locurile se epuizează repede.

Forfotă în capitala Athosului

Un alt semn al acestei aglomerații neobișnuite s-a văzut și în Kareia, capitala administrativă a Sfântului Munte.
Pe mica stradă principală, forfota era neîntreruptă. oameni îmbrăcați simplu, cu rucsacuri, toiaguri și bastoane de drum așteptau autobuze, microbuze sau taxiuri pentru a ajunge la mănăstirile unde erau găzduiți.

Șoferii strigau destinațiile – „Vatopedi!”, „Dafni”, „Lavra” – iar vehiculele se umpleau rapid, pornind pe drumurile înguste, printre stânci și livezi de măslini.
Atmosfera amintea mai degrabă de un nod de pelerinaj internațional decât de liniștea tradițională athonită.

Același lucru se putea simți și la Mănăstirea Vatopedi, a doua ca importanță în rândul mănăstirilor din Athos. Pe platoul din fața locașului monahal erau grupuri mari de pelerini. Unii așteptau să intre să se închine la icoanele făcătoare de minuni și la odoarele de la Vatopedi iar alții se pregăteau să se îndrepte fie pe jos, fie cu microbuze spre alte locuri de rugăciune.

Toate aceste schimbări provoacă neliniște și îngrijorare chiar în rândul celor care se roagă zi și noapte pentru pacea lumi.

Liniștea profundă a pustiei athonite

Pelerinii care au cunoscut liniștea de altădată a Athosului caută să o redescopere. Printre locurile din Sfântul Munte care încă păstrează tăcerea veacurilor se numără Vârful Aton (2033 m) și pustia athonită. Am încercat alături de alți opt clujeni cu care am ajuns recent în Muntele Athos să parcurgem locurile călcate doar de pusnici și în care tehnologia, mașina sau alte elemente ale societății moderne nu sunt prezente. Am ales traseul de la schitul românesc Prodromu până la schitul grecesc Sfânta Ana. Sunt 31 de kilometri care trebuie parcurși prin munte, pe un teren extrem de dificil, printre stânci.

Am început drumeția la ora 8:30 de la Schitul Prodromu, fiecare dintre noi având în spate un rucsac bine încărcat, iar unii au fost nevoiți să transporte, pe lângă rucsac, și bagaje suplimentare.

Vântul Mării Egee se domolește treptat, pe măsură ce poteca urcă printre stânci. Începe adevărata pustie a Athonului, locul unde drumul nu se mai măsoară în kilometri, ci în răsuflări și rugăciune. După o oră de mers am ajuns la intersecția cu drumul care urcă spre Vârful Aton.

Deasupra peșterii Sfântului Atanasie, fondatorul vieții monahale în Athos, aflată aproape de malul mării, stâncile se ridică în trepte, iar poteca trece de multe ori pe marginea prăpăstiilor. Urcușul e aspru, aproape vertical, iar pietrele sfărâmate sub talpă amintesc de fragilitatea fiecărui pas. „Părinte, era bine dacă știam de acasă că venim pe acest traseu pentru că ne pregăteam altfel ca să facem față acestor dificultăți date de relief”, îi spun eu preotului care ne-a însoțit. „Multă rugăciune”, răspunde părintele. Și am continuat drumul fără alte întrebări și comentarii pentru că eram în pustie, locul perfect pentru reculegere și meditație. În spate rămâne marea, o dâră de lumină albastră, iar în față — o cărare îngustă ce dispare între zidurile cenușii ale piscurilor. În pustia Athonului, fiecare piatră e o treaptă către cer, iar fiecare pas, rugăciune neîntreruptă.

La o cotitură, la câteva sute de metri altitudine, dăm peste un fel de foișor în care pelerinii care străbat pustia Athonului se pot opri pentru a se odihni câteva clipe. Era și un robinet cu apă adusă de undeva din creierul muntelui, perfectă pentru a te răcori. La câțiva zeci de metri o colibă mică de piatră semnalează prezența unui pustnic. După câteva minute de repaus, un monah bătrân cu o traistă în spate și un toiag în mâna dreaptă se apropie de noi. Lumina soarelui îi taie chipul, iar tăcerea din jur e mai adâncă decât orice cuvânt. Se oprește, nu spune nimic și scoate din traistă câteva obiecte confecționate de el pentru a le valorifica ca să-și obțină cele necesare traiului. Erau metanii de diverse dimensiuni și cruciulițe.

Chilia agățată în stâncă

Am cumpărat câteva lucruri de la pustnic după care și-a văzut de cărarea sa. Cum ne aflam foarte aproape de Chilia Sfântului Nil, am ales să vizităm acest loc cu totul special amenajat în partea de sus a unui pisc ascuțit și pietros.

Cărarea coboară brusc, o povârnișă abruptă plină de pietriș alunecos, locuri aproape suspendate între cer și mare. După câteva sute de metri de coborât pe poteca săpată în granitul muntelui ajungem la chilia în care s-a nevoit Sfântul Nil. Părea agățată pe stâncă.

Aerul mirosea a bună mireasmă și a busuioc sălbatic. Aici, timpul nu curge, ci se topește în rugăciune.

Cuviosul Nil s-a născut în localitatea Sfântul Petru din regiunea Kinuria, Peloponez. La începutul vieții sale monahale a intrat în obștea Mănăstirii Maicii Domnului „Malevi”, unde s-a nevoit o vreme. Dorind însă o viață mai aspră și mai retrasă, a plecat împreună cu unchiul său, părintele Macarie, la Muntele Athos. După ce au străbătut și s-au închinat în mai multe locuri sfinte de pe munte, au ajuns pe versantul apusean al Athonului. Acolo, găsind un loc pustiu și potrivit pentru nevoință, au primit binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Marea Lavră și au ridicat o chilie cu hramul „Întâmpinarea Domnului”.

După trecerea la cele veșnice a părintelui Macarie, Cuviosul Nil, dorind o viață de deplină liniște și singurătate, a părăsit chilia și s-a retras într-o peșteră aflată într-o stâncă abruptă, ascunsă de ochii lumii. Aceasta se poate vedea doar dinspre sud-estul mării și dinspre sud, dintr-o zonă cu acces aproape imposibil.

În acea peșteră, Cuviosul Nil s-a dedicat cu totul vieții ascetice: rugăciunii, privegherii, postului, liniștii și curățirii de patimi, căutând dobândirea virtuților, mai ales a smereniei. Se spune că a trăit acolo aproape cincizeci de ani (1601–1651), asemenea unui înger în trup, ducând o viață de mare sfințenie. La adormirea sa, trupul i-a fost îngropat de către călugării care îl cunoșteau.

Pârâiaș cu mir

După mutarea la Domnul, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Cuviosul Nil cu darul de a avea moaște izvorâtoare de mir. Se spune că mirul curgea din mormântul său asemenea unui pârâiaș, pe un jgheab mic, până la mare. Mulți credincioși veneau cu corăbiile pentru a lua din acel mir tămăduitor și a se vindeca de boli. Însă, la un moment dat se spune că pelerinii au încercat să facă comerț cu mirul ce curgea din munte. Auzind acestea, Cuviosul Acachie Kavsokalivitul (†1730) s-a rugat Sfântului Nil ca izvorârea mirului să înceteze. Și minunea s-a oprit.

La mulți ani după aceea, în locul unde s-a nevoit Sfântul Nil au început din nou să se petreacă vindecări minunate ale monahilor bolnavi. În anul 1815, când s-a săpat în peșteră pentru a se construi o mică biserică în cinstea Cuviosului, au fost descoperite mormântul și sfintele sale moaște. O parte din acestea au fost duse la Mănăstirea Marea Lavră, mutare care a avut loc la 7 mai 1815. De atunci, în fiecare an, în această zi se săvârșește hramul Cuviosului Nil și o priveghere de toată noaptea în cinstea lui.

După ce ne închinăm la locul în care s-a nevoit atâta timp cuviosul Nil, urcăm din nou spre cărarea ce duce la Schitul Sfânta Ana pentru a ne continua călătoria. Era doar o treime din tot traseul și urmau zone mult mai dificile.

Ajungem la Schitul Kapsokalivia, un așezământ monahal cocoțat pe stânci abrupte, înconjurat de păduri și de marea care sclipește în depărtare. Pe micul platou, câțiva mulari așteptau răbdători în soare să-și primească povara-sacii cu provizii sau materiale de construcții pentru a le transporta la schituri. Răsuflau liniștit, obișnuiți cu drumul abrupt al Athosului. Pentru noi însă urma cel mai dificil traseu. După ce ne odihnim câteva minute, ne pregătim din nou de drum.

Poteca pornește în urcuș printre stânci și ierburi arse de soare. În spate rămâne schitul, un adevărat „cuib de vulturi” suspendat deasupra mării. Avem parte de o adevărată ascensiune spirituală şi fizică.

Fântâna cu agheasmă

Urcăm tot mai greu, iar pe măsură ce soarele apune peste Athon, umbrele se lungesc peste cărările de piatră. Dintr-un unghi îngust se vede silueta unui monah urcând încet, sprijinindu-se într-un toiag. Pare că se luptă cu stânca, dar de fapt e binecuvântare. Ajungem la cota 1073, la intersecția cu poteca la fel de îngustă și dificilă ce duce spre vârful Athonului. Luăm și aici o pauză după care ne abatem de la traseu pentru a ajunge la izvorul cu agheasmă al Sfântului Gerontios. Se spune că în zonă avea chilia Sfântul Gerontios, însă cum era numai stâncă nu avea apă. În această situație, Sfântul Gerontios a cerut ajutorul Maicii Domnului prin rugăciune. Maica Domnului i‑a apărut şi i‑a spus să arunce cu o piatră iar din locul stâncos în care a căzut piatra a izvorât apă potabilă. Acea apă până azi este considerată agheasmă.

După ce ne-am umplut sticlele cu apă din fântâna săpată în stâncă ne-am îndreptat spre locul unde urmam să fim găzduiți-Schitul Sfânta Ana.

Traseul a implicat o coborâre serioasă. O potecă cu mii de scări amenajate în piatră pe versantul abrupt al peninsulei.

Cantonament duhovnicesc

După zece ore de călătorie prin pustia athonită am ajuns pe platoul unde se aflau câteva chilii şi biserica schitului Sfânta Ana. Respirăm profund. Liniştea deplină de aici și vântul ce urcă de la mare te fac să nu simți deloc oboseala acumulată după 31 de kilometri parcurși de la Schitul Prodromu până la Schitul Sfânta Ana.

Ceea ce la început părea o simplă drumeție montană a devenit o experiență duhovnicească profundă, o coborâre în sine, o redescoperire a liniștii. Preotul clujean care ne-a însoțit a numit toate această experiență „cantonament duhovnicesc”. Și așa este pentru că în pustia athonită, orice potecă, orice dificultate întâlnită în cale duce către rugăciune. Iar drumul de la Prodromu la Sfânta Ana nu a fost doar o cărare printre stânci, ci o cărare către inimă printre trandafiri roz.

Cosmin PURIȘ

Foto: Făclia de Cluj