Dat, dicat, dedicat. Dorel Vişan – Cântece pentru glas şi toacă*

Poezia…

Doamna aceasta, cu glezne de ciută şi sâni de crisolit, nu are nici o valoare dacă e tăinuită în turnuri. Fie ele şi de fildeş, adamantele ei se pierd în textura neantului. M-am convins de acest adevăr, participând la lansarea consistentului volum „Cântece pentru glas şi toacă”.

Un spectacol!

Spun asta nu neapărat pentru că dl Dorel Vişan este un mare actor; nu pentru că domnia sa, aşezat într-un fotoliu de baroc francez, a recitat, într-o bogată gamă cromatică, când intensităţi trecute de cadenţe solemne, când în irizaţii noi, ce abundă în ample tente volumetrice spaţiul cotidianului. Partiul interior al poemelor s-a ordonat în funcţie de surprinderea clipei. Iar clipa înseamnă implicare în social. Chiar dacă sună prea… ştiinţific, implicarea în realitate a poetului s-a dovedit „arma” cu care viersul înfrânge timpul. Aş descrie acest „moment poetic” asemănându-l cu atelierele din Aubusson. Acolo unde regalitatea franceză îşi comanda tapiseriile de mare respiraţie. Imensităţi de pastoral şi citadin, într-o fericită simbioză valorică. Cine a scăpat acest spectacol din Foaierul UBB, poate să regrete. Dar volumul lansat, îngăduie reconstituiri. Asta pentru că, în „Cântece pentru glas şi toacă”, poetul Dorel Vişan însumează întrebări şi răspunsuri la marile probleme ale lumii. De la noi, şi de aiurea.

Iată:

Doamne, ne-ai făcut

Nişte jalnice efemeride.

Între naştere şi între moarte

Nu ne-ai lăsat decât o clipită…

Nici n-apuci să numeri bine

Fericirea până la unu

Că de mult a trecut…

Şi atunci, Doamne, mă-ntreb:

În această scurtă măsură

De unde găsim zile şi ani

Pentru rău, pentru ură?!**

După cum puteţi şi singuri constata, nu e vorba despre isihasm. Lumina taborică e mai degrabă argheziană. Dar comparaţiile nu-şi au rostul, pentru că Dorel Vişan afirmă clar: a spus atâtea lucruri scrise de alţii (ca actor n.n.), încât simte nevoia să se exprime pe sine. Şi nu vrea măriri, doar: „… du-mă în sat şi fă-mă copil/ Şi dă-mi mângâierea de MAMĂ.”

Mai mult ca sigur, nu încape într-o cronică bogăţia celor 350 de pagini ale antologiei. Noica ne-a îndemnat pe fiecare dintre noi să dăm un sens vieţii. Remarc, dintre toţi şi toate, voluptatea exprimării de sine şi dorinţa de a împărtăşi din înţelepciunea acumulată. Aşa se face că nu pot trece peste o apreciere cuprinzătoare din preaplinul verbului lui Fănuş Neagu la adresa poetului:

„Dorel Vişan este un poet de la Curţile Dorului. A cântat sub ferestrele lui Lucian Blaga şi Emil Isac pe când cei doi mari boieri ai scrisului gândeau Ardealul aplicat peste contururile lumii. Într-o clipă de lumină, maeştrii, înălţându-se peste balcon, i-au zis:

– Dorel Vişan, tu îl vei cânta pe Dumnezeu şi binecuvântarea vinului…

Şi Dorel Vişan i-a ascultat cu prisosinţă”.

Radu VIDA

*Dorel Vişan – „Cântece de glas şi toacă”, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2017

** Şi-atunci, Doamne, mă întreb… pg.21