Piese de Tezaur din patrimoniul Muzeului clujean de Artă

Nicolae Grigorescu (1838-1907), „Luminiş”, ulei pe lemn, 47,7 x 27,4 cm, semnat dreapta jos cu roşu Grigorescu, nedatat, Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Tabloul provine din Pinacoteca Virgil Cioflec şi este piesă de tezaur în patrimoniul Muzeului clujean.

Cotidianul „Făclia” deschide, cu acceptul conducerii Muzeului de Artă, o suită documentară în care vor fi prezentate, săptămânal, lucrări valoroase din patrimoniul instituţiei clujene de cultură. La sugestia specialiştilor muzeului, suita documentară debutează cu tabloul “Luminiş” de Nicolae Grigorescu. În 2017 s-au împlinit 110 ani de la trecerea în eternitate a marelui artist.

Grigorescu s-a impus în universul artei europene ca un admirabil pictor impresionist, capabil să obţină efecte subtile prin diviziunea tonurilor şi umbra tratată ca nuanţă a unei culori.

Tabloul „Luminiş” ilustrează, compoziţional şi cromatic, creaţia impresionistă a artistului. El lucrează în culori vii, cu tuşe ample, tactile, transparente; construieşte, ingenios, perspectiva prin tuşe, mari în prim plan, cu efecte graduale de luminozitate, apoi în descreştere în planul secund. Lumina creează spaţialitatea, devine o expresie a emoţiei artistice, a privirii care o receptează. Arborele din centrul compoziţiei îşi pierde conturul în lumină, frunzele se topesc în iradierea acesteia. Pictorul lucrează cu treceri armonice de la un ton la altul, de la o nuanţă la alta. Tabloul este o învălurire tonică de nuanţe strălucitoare, vii.

La scurt timp după admiterea sa la Şcoala Naţională de Arte Frumoase/École Nationale de Beaux-Arts din Paris, Grigorescu a plecat la Barbizon – Fontainebleau pentru a pregăti Concursul Arborelui/ Concours de l’Arbre, probă extracurriculară inclusă în programa şcolii încă din anul 1839. Concursul era centrat pe realizarea unei compoziţii istorice în peisaj, iar arborele trebuia să fie reprezentat cât mai natural şi nu ca element neutru de decor. Atras de atmosfera de lucru din colonia pictorilor în aer liber/en plein-air, Grigorescu a rămas mult timp la Barbizon. Este posibil ca tema de concurs amintită să fi devenit un bun prilej de reflexie şi experimente tehnice, fructificate, mai târziu, în „Luminiş”.

***

Datorăm avocatului Virgil Cioflec (1876 – 1948), director general în Ministerul Cultelor şi Artelor condus de Octavian Goga, o parte însemnată din Pinacoteca Muzeului clujean de Artă. Buzoian de origine, pasionat colecţionar, Virgil Cioflec a donat Universităţii din Cluj tablourile pe care le adunase, cu ochi de cunoscător, timp de o viaţă. Lucrările au fost expuse pentru public în anul 1933. Muzeul de Artă din Cluj-Napoca este succesorul acestui prim muzeu de artă românească modernă, constituit prin preluarea pinacotecii Virgil Cioflec.

Artiştii cei mai apreciaţi de avocat au fost Nicolae Grigorescu şi Ştefan Luchian. Colecţionarul le-a dedicat două monografii, apărute în anul 1925 (Grigorescu), respectiv 1924 (Luchian). Albumele semnate de Virgil Cioflec sunt piese rare, azi, în anticariate, iar când apar, preţurile sunt cele pentru cărţi de artă valoroase. Monografiile despre Luchian semnate de criticii de artă Vasile Drăguţ sau Jacques Lassaigne (1911 – 1983, conservator la Muzeul de Artă Modernă din Paris) sunt, în schimb, la preţuri accesibile tuturor.

***

Amintim, în acest context, şi numele unui alt colecţionar faimos, căruia i s-a datorat cea mai mare şi mai importantă colecţie de pictură impresionistă din Franţa: medicul homeopat Gheorghe Bellu din Bucureşti, stabilit la Paris în 1851, cunoscut ca Georges de Bellio, mare admirator al artei lui Grigorescu. Cu o situaţie financiară solidă, De Bellio şi-a permis să renunţe la profesie, pentru a putea colecţiona inspirat opere de artă, armonizate în amplasarea de bun gust din apartamentul său. Georges de Bellio a fost şi un mecena generos. Se întâlnea cu artiştii deveniţi prietenii săi la „Cafe Riche” din Paris, la „dineurile impresioniste”, şi achita notele de plată pentru toţi participanţii. Veneau la „Cafe Riche”, pentru discuţii mereu furtunoase şi meniul savuros, Cézanne, Renoir, Monet, Pissaro, Caillebotte, Sisley, dar şi scriitorii Edmond de Goncourt, Mallarmé, ori Octave Mirabeau.

Un număr de 20 de tablouri din colecţia lui Georges de Bellio, semnate de pictori impresionişti – atunci denigraţi, azi celebri – au fost donate, de fiica sa, Muzeului Marmottan. Donaţia a inclus şi lucrări de Grigorescu, realizate fie la Barbizon, fie în perioada deplinei maturităţi artistice, de expresivitate impresionistă, dar şi „Portretul lui Georges de Bellio”, pictat la Paris, în preajma anului 1877. Grigorescu locuia la acea vreme pe strada Clichy nr. 1 şi era vecin cu Georges de Bellio.

Tablouri de Grigorescu au fost remarcate la Expoziţia Universală de la Paris, din anul 1867, ori la Saloanele artiştilor din capitala Franţei – ţară care l-a lansat în pleiada artiştilor consacraţi. Însuşi împăratul Napoleon al III-lea al Franţei (1808-1873) i-a achiziţionat, în 1868, la Expoziţia Pictorilor din Barbizon, tabloul „Glastră cu flori”.

Şi regele Carol I al României a fost impresionat de talentul lui Grigorescu şi a cumpărat, pentru colecţia sa, mai multe pânze valoroase.

În anul 2011, tabloul ”Cârciumă la Rucăr” a fost achiziţionat, la vânzarea publică a unei case de licitaţii, cu suma de 230.000 de euro, acesta fiind, la acel moment, cel mai ridicat preţ oferit pentru o lucrare de artă în România.

Grigorescu a fost cucerit de redarea iluminării în aer liber, a perspectivei aeriene şi a spaţialităţii impregnate de strălucire diurnă, de reprezentarea formelor în cel mai potrivit moment al captării surselor de lumină, în plenitudinea solară a nuanţelor observate în „plein air”, la Barbizon (sud de Paris), unde a lucrat, din 1862, alături de pictorii Jean-François Millet, Gustave Courbet, Théodore Rousseau, de Ion Andreescu, ori Jean-Baptiste Camille Corot.

S-a spus că pictorul Corot ar fi influenţat tehnica de lucru („fluidul pictural”, „clichés verre” ) a lui Grigorescu. Critica de artă a ezitat însă să constate că pictorul român a avut abordări cu mult mai nuanţate şi rafinate decât artistul francez.

Grigorescu a fost mereu într-o competiţie cu sine însuşi, şi-a perfecţionat stilul, maniera de lucru, tehnica, după ce a studiat şi operele marilor maeştri de la Muzeul Luvru, unde a şi realizat copii după Prud’hon, Géricault, Rembrandt, Rubens, Salvator Rosa, Corregio ori Delacroix.

Pictorul iconar, apreciat pentru frescele de la Mănăstirile Căldăruşani, Zamfira, Agapia şi Văratec, i-a cedat locul unui artist complex, original, înclinat spre reverie, spre poezia formelor şi culorilor, de o rară virtuozitate, desprins complet de tiparele academismului.

„Grigorescu este cel dintâi pictor român care a făcut adevărată pictură”, remarca Delavrancea, în timp ce Virgil Cioflec scria, în monografia dedicată pictorului, în 1925, publicată la Editura „Cultura Naţională”, referindu-se la vocaţia de peisagist a acestuia : „Cât a trăit n-a pierdut o singură zi fără să o închine muncii. Când zorile îmbobociau ferestrele, Grigorescu sprinten era în mijlocul ogrăzii înverzite cu troscot. (…). Grăbit, cu sculele adunate de cu seară, ieşea pe poartă. Mărunţel, strângând din umeri, aşa cum umblă oamenii de la munte, o lua în sus pe apa Câmpiniţii. Urca potecile pe lângă mesteceni, se suia cu ei, cobora cu ei, îi mângâia…”

George Oprescu l-a definit pe Grigorescu ca fiind ”un artist vizual, în opoziţie cu cei imaginativi”.

Carmen FĂRCAŞIU