Zorro la bătrâneţe

A îmbătrânit urât.

Nărăvit numai la fapte bune, a sfârşit prin a plictisi, prin repetiţie. Chiar şi cei săraci, care anţărţ pupau urmele calului său şi-l nemureau cu chitara, i-au spus acest lucru: „gata senor, te repeţi, plus că ne faci o sumedenie de necazuri, pleci dumneata şi apare potera. Un alt rând de bătăi la scară şi torturi, pentru a spune încotro ai luat-o, unde ţi-e bârlogul. Dacă chiar vrei să ne faci musai bine, dă-ne o adresă, un punct cardinal sigur”.

Masca, pălăria neagră, amplă, pelerina scurtă aşişderi neagră (cu căptuşeală roşu-diavolesc) au adus bani frumoşi croitorilor, pe la carnavaluri, asta până în ziua când la un bal cu ştaif, toţi bărbaţii erau Zorro, unii clone absolut nefericite – burtoşi, strâmbi din facere – aruncând în derizoriu misterul şi petrecerea.

Învăţătorii de ţară îi mai întreţin vie flacăra neagră a legendei: vrăjesc, cu vorbă domoală, pruncii de ţărani, mucoşi, buboşi şi subnutriţi, le desfăşoară sub ochii urduroşi benzi desenate pe care abia se mai disting Zorro şi calul său negru – tristă soartă au avut caii negri, după un moment de glorie! – ridicat pe picioarele din spate, într-un cabraj pentru fotoreporteri, în general pentru mass media perfecţionistă şi falimentară.

În bănuielile acestor oameni cumsecade, împăcaţi cu propria soartă, cu inutilitatea apostolatului (fiindcă aceşti copii, mai toţi uitându-se cruciş, ajung nişte ţărani zdraveni, ori uscaţi, dar tot buboşi şi răpănoşi, care la rându-le fac copii urduroşi şi zăbăloşi) Zorro e nemuritor; se ştie doar că a plecat undeva, în altă ţară, ba chiar a ajuns rigă pe-o insulă tare îndepărtată. Alţii zic că s-ar fi pus în slujba arabului şi răscoleşte pentru ei nisipurile pustiurilor, sperie omenetul oaselor şi la vederea sa scorpionii îşi mănâncă în chip laş cozile veninoase, şerpii îşi schimbă culoarea, până ajung să semene cu nisipul, ori e ştiut că Zorro doar vântură nisipul în goana sa, nu se opreşte niciodată să privească spre lucrurile ce par a fi ceea ce nu sunt.

Adevărul cunoscut de toţi, inclusiv de învăţătorii de ţară, care chiar că nu au altă perspectivă decât de a sfârşi uitaţi de lume şi de elevi (care îi urăsc şi peste ani, nu se ştie de ce) este altul, unul îngrozitor de banal: respins de săraci, ignorat de bogaţi, dat afară în brânci din secţiile poliţieneşti unde se preda, credea el, glorios şi epopeic, a ajuns un bătrân cârcotaş, care aruncă cu pietre după derbedeii ce fluieră în urma lui, ca după fete, peste tot semnul lui care altădată stârnea spaima, era desfiinţat încet, desigur de ploi şi vânturi aspre, ba chiar golanii cu imaginaţie au completat semnul, încât să semene leit cu o zvastică; de aici până la a-l declara nostalgic fascist, n-a mai fost decât un pas.

Învăţătorilor le-a fost ruşine când au aflat că Zorro, eroul, campionul dreptăţii şi etcetera, a fost văzut dând târcoale unei mori de vânt, cu o suliţă ruginită, călare pe-o mârţoagă în a cărei privire întretăiată de albeaţă se citea rugăciunea mută, dar emoţionantă de a fi împuşcată.

Unii mai curajoşi, beţivii şi idealiştii s-au apropiat de el, suportând mirosul dulceag de bătrâneţe nespălată şi l-au întrebat despre Dreptate, ce este dreptatea. Răspunsul nu poate fi reprodus…

Cornel UDREA