Despre o întâlnire cu o carte problematică

Iniţial am fost tentat să folosesc sintagma ”carte admirabilă” a reputatului filosof român A. Dumitriu. Dar am oscilat şi am optat pentru sintagma ”carte problematică” întrucât mesajul ideatic al cărţii lui V. Goia ”Românii şi moralitatea lor” (ed. Şcoala ardeleană, Cluj-Napoca, 2017) este una plină de probleme şi accepţiuni conceptuale care depăşesc orizontul unui simplu literat sau eseist cum se prezintă sau se recomandă V. Goia. Autorul este un eseist de marcă în peisajul spiritual al culturii româneşti, unul care nu întâmplător se situează pe itinerariile parcurse anterior de Al. Husar şi O. Paler.

Ca atare, împărtăşesc remarca făcută în primele pagini, ale autorului, ”În loc de prefaţă”: ”Nu trecem prin veacuri singuri şi nu ne putem face de cap oricând, de aceea trebuie să receptăm dorinţele şi mândria românilor dintotdeauna”(p. 67). Dacă n-ar fi un descendent al şcolii blăjene al cărui făgaş a fost marcat anterior de corifeii şcolii ardelene, de personalitatea vizionară a ”europeanului S. Bărnuţiu” cu alese calităţi morale, de Timotei Cipariu, iscusit lingvist consultat şi de B.P. Haşdeu, V.Goia n-ar fi avut curajul existenţial să pornească la drum şi să abordeze o asemenea temă delicată şi complexă precum această carte.

Un prim obstacol major este conceptul de moralitate. El este un concept proteic, cu înrădăcinări, încrengături şi manifestări diverse. Moralitatea nu fiinţează ca fenomen în lume ca urmare a predeterminării condiţiilor spaţio-temporale. Ea se constituie şi se manifestă inclusiv şi exclusiv pe teritoriul acţiunii uman. Aici întâlnim întreaga gamă a modalităţilor sale existenţiale asemănător logicităţii. După cum în cazul logicităţii putem vorbi de ilogic, alogic sau nelogic, de logic şi extralogic la fel în cazul moralităţii admise ca temei original şi nu originar datorită empatiei, putem descoperi manifestări de acelaşi gen şi specie. V. Goia ca reprezentant de seamă al şcolii blăjene, pleacă de la asemenea premise.

Cedând prezenţei şi acţiunii cumsecădeniei ca trăsătură de bază a oricărui român în ce priveşte moralitatea, V. Goia certifică câteva aliniamente ale moralităţii conform cărora omul autentic s-ar putea realiza în fiecare din noi pornind de la bunul simţ, de la cumpănire şi moderaţie.

Onestitatea intelectualilor pe care o profesează autorul este o calitate morală de care avem nevoie precum avem nevoie de aer curat pentru a respira.

O primă contradicţie a crezului nostru moral se leagă de opoziţia dintre onestitatea intelectuală prestată prin bun simţ, cumpănire, moderaţie, prietenie şi ambiţia inadecvată, adică flagrant contrastant cu limbajul faptelor. Sintagma om de omenie care nu este o tautologie, descoperită şi propusă de învăţătura înţelepciunii populare prin cutume şi datini, reluată şi profesată de N. Iorga, V Pârvan şi DD Roşca, a culminat în perioada interbelică prin opera lui I. Petrovici, C.R. Motru, M. Florian.

Întregul conţinut al cărţii ne dezvăluie lupta inegală dintre dezideratele misionare ale şcolii blăjene şi realităţile supuse degradării şi decăderii umane prinse în mreaja demonului îmbogăţirii fără muncă. Căci , consideră V. Goia orice român cu minte întreagă sau normală îşi poate da seama de un adevăr: starea precară a ţării se datorează în bună parte ascensiunii mediocrilor ajunşi din toate partidele şi pe toate palierele societăţii româneşti. Aşadar, nu modestia e preţuită ca virtute, ci prioritate are tupeul şi obrăznicia.

Mânat şi animat de atributele fundamentale ale omului de omenie, de scopurile majore ale existenţei publice, V. Goia spune un nu hotărât parvenitismului şi parveniţilor. Parvenitul este omul îmbogăţit prin mijloace dobândite prin căi ilegale, ilicite, fără a avea conştiinţa şi meritul muncii şi modestiei. Poate nimic nu e mai tragic decât mizeria morală în care trăim fără nicio posibilitate de vindecare şi soluţionare de durată. În aceste trei decenii de prădare a ţării s-au antrenat şi o parte din funcţionarii de pe treptele superioare ale instituţiilor de stat.

Nimănui nu-i mai pasă de biata ţară sleită de bogăţiile de pe sol şi subsol.

Un al doilea obstacol major în calea desluşirii conceptului de moralitate şi a cuplului central al gândirii etice este cel care pleacă de la sintagma lui W. Shakespeare conform căreia binele şi răul nu există în sine, ci depind de gândirea noastră. În cazul marelui Will avem de a face cu manifestarea sublimă a libertăţii şi spontaneităţii gândirii creatoare, dar nimic nu ne împiedică să punctăm sec că acest fenomen nestrunit şi necontrolat poate să ducă la rezultate arbitrare. Oarecum la alt pol se situează filosoful Kant care conştientizează disjuncţia dintre raţional şi practic, apriori şi aposteriori, încercând să depăşească subiectivismul transcendental ajungând în pragul formalismului etic după Nietsche şi M Scheler.

„Căci dacă oamenii ar îndrăzni să-şi vorbească şi să se manifeste în limitele sincerităţii în mod sigur ar fi mai puţină durere sufletească, suferinţă sau mai puţine relaţii tensionate în întreaga lume”(2. Ion Bâtlan. Philosophia moralis. Prelegeri de etică. S.A. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008, p. 34). E nevoie, considerăm de materializarea şi captarea proiectului sistematic al omului de omenie care, pe lângă onestitate şi sinceritate, propune şi recunoaşte adevărul ca valoare şi fir călăuzitor deopotrivă.

Am specificat anterior empatia ca temei original al moralităţii. Ea nu se reduce la trăiri psihice precum emoţiile la sentimente precum simpatia sau pudoarea. Empatia este o înţelegere şi preţuire reciprocă pornind de la raţionamentul prin analogie. În relaţiile dintre oameni ea deschide calea comprehensiunii, aprehensiunii şi persuasiunii.

Ne-am simţit obligaţi să facem aceste precizări pentru a lumina, completa şi a ne edifica în legătură cu aportul real al cărturarului blăjan V. Goia. Şi atunci, pe bună dreptate, ne chestionăm împreună cu autorul de ce să ne mirăm de starea jalnică în care se află satele noastre? De ce să fim uluiţi de atmosfera tulbure şi fără orizont care domină deopotrivă la sate şi oraşe? Căci, în acest context, domină năucitor demonul îmbogăţirii fără muncă, premisă care instituie subminarea încrederii în valorificarea forţelor proprii.

Asistăm la exodul specialiştilor, iar ceea ce este şi mai rău, la exodul tinerilor, adică la fenomenul alienării prin dezţărare. Oamenii în proporţii de masă devin simple căi de rulaj, păpuşari care citesc aceleaşi ziare, locuiesc în spaţii comune, vorbesc în acelaşi fel.

Viaţa a devenit murdărită şi tăvălită în minciună, lipsită de noimă dacă nu e trăită frumos, în intimitate şi respect reciproc. V. Goia concluzionează că iubirea dintre bărbat şi femeie este cea mai încărcată de valori pozitive. ”Înţelegerea şi toleranţa dintre soţi asigură durabilitate şi linişte căminului conjugal”(3. Vistian Goia, Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, p 121). Prin curajul şi bucuria riscului aventurii tinerilor, căsătoria devine limanul împlinirilor la care aceştia au dreptul să viseze mereu.

Acest apel şi îndemn moral sperăm să nu rămână o chemare seacă şi aridă. A fi mediocru în gândire şi conştiinţă înseamnă că persoana respectivă e dotată deficitar, încât ambiţiile ei înclină în şi faţă de capacităţile sale. Starea precară a ţării, vicierea vieţii şi spiritului public, se datorează ascensiunii mediocrilor. ?ara are nevoie de oameni inteligenţi şi modeşti dar, în prezent predomină tupeul şi obrăznicia, spune V. Goia. De secole politicienii români vor să dovedească preceptul biblic ”capul plecat sabia nu-l taie” acesta s-a confirmat de la fanariotism încoace ca exemplificare a nihilismului la care am ajuns, fapt care ne împiedică să contemplăm senini răsăritul soarelui.

Cărturarii blăjeni au fost de-a lungul secolului blajini şi treji deopotrivă. V. Goia îi dă o replică majoră prin această carte lui A. Marino care ne-a recomandat două secole de stoicism pentru a ne redresa moral.

În consecinţă, după acest excurs ideatic consistent, pilduitor şi tragic deopotrivă, deloc convenţional sau formal, şi în acelaşi timp problematic şi ”admirabil” cărturarul blăjean V. Goia ne dă o diagnoză precisă a moralităţii prezente la români nelăsându-ne cu ochii în ceaţă şi nici nesuspendându-ne în vid orice speranţă. Mărturisim că trecem împreună prin veac, că refuzăm pasivismul şi indiferenţa, pierderea oricărei busole axiologice. De aici nevoia noastră profundă de a face recurs la memoria arhetipală, la filonul ”omului de omenie”, la demnitatea autentică a acestuia.

Teodor VIDAM