Halep, paradigma abracadabrantă

Tovărăşia cuvintelor paradigmă şi abracadabrant ne apare, la prima vedere, paradoxală, contradictorie, bolnăvicioasă. Cu alte cuvinte, ne întrebăm buimăciţi, cum poate cineva să fie un exemplu ciudat, bizar? În cazul Simonei Halep e posibil. Să fiţi convinşi că în legătură cu Simona Halep va mai curge încă multă cerneală pe jos şi pe seama prestaţiei ei de la Melbourne. Nu de alta, dar Halep reprezintă o pâine bună de mâncat pentru (im)presari. Şi dacă ai un cuţit stainless steel bine ascuţit şi un borcan de untură, o poţi felia în multe materiale de-acum înainte, folosind, cu măsură, sare, piper şi umor. Nu de alta, dar să nu provoace cititorului indigestie, ci plăcere la nivelul papilelor gustative. Prevăd că prezenţa Simonei în mass-media autohtonă nu va fi discretă încă multă vreme, ca ecou al campaniei australiene, ci discreţionară, pe principiul scriu că nu mă doare pana.

Evoluţia Simonei va fi disecată şi întoarsă pe toate feţele, analizată la microscopul stereoscopic. De ce atâta atenţie pentru ceva ce s-a consumat şi, teoretic, a devenit istorie? Răspunsul este simplu ca…bună ziua. Halep e cel mai cunoscut român al momentului, fie că ne place, fie că ne displace. Eu pentru asta îi dau un like cât harta Chinei. Face cunoscută România şi altfel decât suntem obişnuiţi. Românul „clasic” al secolului 21, arată ca tablourile lui Picasso, zugrăvite în mai mult negru decât alb.

Astăzi, copiii români nu vor să fie parlamentari, senatori şi deputaţi, adică nişte obosiţi pentru care şi cardul de salarii e prea greu, ci vor să fie ca Simona Halep. E un mare pas înainte de la „specimene” ce fac umbră ecranului TV şi ce nu depăşesc stadiul lui homo erectus pe palierul antropogenezei.

Dacă în trecut, la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare”, răspunsurile erau în funcţie de îndeletnicirile părinţilor. Cea mai râvnită meserie era cea de doctor. Nu cred că pentru celebrul pachet de Kent lung. Dacă se poate urolog cu atât mai bine, dacă nu, e bine şi fiu de urolog! Copiii de astăzi au de ales între două variante: a fi pensionar sau Simona Halep. Stau şi mă întreb dacă „a” şi „b” nu sunt sinonime? Dacă vreţi să decantăm afirmaţia întrebătoare cel puţin confuză, verificaţi programul de lucru al Simonei şi veţi constata că nu e în nici un caz similar proletarului de uzină. Dar nu e vina Simonei că n-a ales să nu realizeze nimic. Îmi aduc aminte că în copilărie, etapă peste are zgâmboii de astăzi sar şi pozează în adolescenţi metrosexuali înainte de a poza pentru buletin, jucam fotbal, iar la trei cornere beneficiam de o favoare. Oare nu s-ar putea ca la trei finale de Grand-Slam pierdute să i se acorde nefericitului sau nefericitei un titlu? Aşa şi Simona n-ar mai fi a doua într-o cursă solitară. Pentru cei care n-au înţeles nimic din ceea ce am scris, le recomand un rodaj cu apă sărată la Amara. Îmbunătăţeşte semnificativ buna dispoziţie şi te scapă de ochelarii de cal.

Cristian FOCŞANU