N-avem!

Pe lîngă lipsurile noastre de toate zilele – legate de te miri ce, nivel de trai, justiţie, învăţământ, infrastructură rutieră, feroviară şi de orice alt fel, asistenţă medicală şi socială şi multe, multe altele – iată că, în ultima vreme, începem să conştientizăm că mai avem încă o lipsă, una care s-a strecurat în structura socială insidios, dar constant, după ’90 încoace: ducem lipsă de oameni.

Conform unei analize a Centrului de cercetare şi documentare în domeniul integrării imigranţilor (CDCDI), doar în perioada 2007 – 2017 din ţară au plecat circa 3,4 milioane de români, ceea ce ne situează pe un neonorant loc doi al migraţiei în lume, după Siria, ţară care se confruntă de multă vreme cu un război violent. Şi dacă ne gândim şi la cei care au plecat din ţară înainte de 2007, se poate spune că numărul celor care au ales să părăsească România şi să se stabilească pe oriunde altundeva pe mapamond depăşeşte binişor – conform unei statistici neoficiale, căci oficialii noştri au treburi mult mai importante de făcut decât întocmirea de statistici privind migraţia – cifra alarmantă de 5 milioane de suflete.

Iar de plecat au plecat oameni de toate felurile, nu doar mâncători de lebede, inclusiv cei calificaţi într-un domeniu sau altul, astfel că economia românească a ajuns să se confrunte cu o acută lipsă de personal pregătit. Mihnea Costoiu, rectorul Universităţii Politehnice Bucureşti, aprecia săptămâna trecută că peste 200.000 de ingineri au părăsit România după ’89, mulţi dintre aceştia având studii făcute înainte de acest an. Faptul nu este de mirare dacă ne reamintim de dezastrul economic din anii ’90, când industria românească a fost făcută praf şi pulbere, lăsând fară slujbe nu doar ingineri ci şi muncitori cu diferite niveluri de calificare. Aşa s-a ajuns să avem un deficit uriaş de personal în industrie, fapt care se simte din plin acum, când acest sector economic a început să dea semne de viaţă. Dar în ţară nu există doar o criză de ingineri, ci şi de matematicieni, fizicieni, chimişti sau medici, care pleacă anual spre alte zări cu miile sau zecile de mii.

Situaţia este agravată şi de faptul că statul a ales să susţină şi să investească în special în domeniile umaniste, nu în cele tehnice, aşa cum plastic spune tot rectorul Mihnea Costoiu: “statul român investeşte foarte mult în cei care numără, judecă sau vorbesc despre ceea ce se face şi mai puţin investeşte în cei care fac ceva”. Toate ar fi cum ar fi, dacă această tendinţă s-ar fi reflectat oarecum în societate, însă deşi de pe băncile facultăţilor ies anual mii de literaţi, istorici sau filosofi, România continuă să fie ţara europeană cu cei mai puţini angajaţi în cultură. Datele Eurostat arată că doar 1,6% dintre angajaţii români lucrau în sectorul culturii sau aveau o profesie legată de acest domeniu în 2016, comparativ cu o medie de 3,7% la nivelul Uniunii Europene.

Revenind însă la orientarea statului spre un tip de învăţământ sau altul, se poate constata că universităţile nu reuşesc să acopere necesarul de pe piaţa muncii, fapt agravat de migraţia crescută a celor care absolvă o facultate tehnică. De altfel, această stare de lucruri se regăseşte şi în învăţământul tehnic preuniversitar, prea puţine licee fiind axate pe acest domeniu, asta ca să nu mai vorbim despre şcolile postliceale, care par a fi dispărut cu desăvârşire.

Evident, ceva trebuie făcut, iar una dintre idei ar putea fi finanţarea sporită, de către stat, a acestor domenii deficitare. Însă, dacă doar ne vom lamenta şi nu vom face nimic pentru a stopa acest fenomen, ne vom trezi că, după o vreme, vom spune acelaşi lucru ca şi astăzi: n-avem.

Viorel DĂDULESCU