La tăvăleală prin viaţă

Unii se vaietă, alţii se miorlăie, ceilalţi se strâmbă dezgustaţi: Bachus a devenit azi beţiv notoriu, Venus intră tot mai des prin lupanare, timpul e aiurit, timpurile nebune … ce-i asta?!
Trăim o neo-barbarie, asta e! – îţi replică docţii, cei ştiutori de tot şi de toate, un post-modernism în care civilizaţia nu mai prea dă semne să reziste.
Păi, cam întotdeauna a fost aşa, chiar aşa, mă rog, poate nu la dimensiunea asta apocaliptică, şi asta e drept. Căci a crescut şi omenirea şi Ştiinţa şi Tehnica, iar conştiinţa a rămas secol de secol repetentă.
Nu poţi lupta cu barbaria doar prin civilizaţie, s-a demonstrat cu vârf şi îndesat în Istorie. Numai Cultura se opune, de fapt, barbariei. Şi numai Cultura e cea care rămâne peste secole şi milenii. Ce ciudat: şi tocmai de Cultură îi pasă, mai ales azi, omului, cel mai puţin …
Când spunea Charles Louis Philippe că vremea rafinamentelor a trecut şi avem nevoie acum de barbari, el nu se gândea la bestii, nici la brute, nici la mitocani sau sfertodocţi, de care-i plină azi lumea. Mai cu seamă că spre surprinderea tuturor, numărul analfabeţilor a crescut inclusiv la noi, îngrijorător. Lumea e azi, în general, nefericită, o spun statisticile. Deşi e un paradox: căci imbecilii nu sunt în stare să simtă nefericirea.
Neo-barbarul şi-a trântit vile de lux cu acareturi, piscină şi domeniu, se îmbracă la Armani şi Prada, are Rolex la mână şi ne învaţă la televizor cum e cu una, cum e cu alta şi, dacă are chef, îşi cumpără două-trei licenţe şi măcar un doctorat, aşa ca fie „coole”!. Neobarbaria nu e la „porţile Romei”, ea e înăuntru, în cetate, la loc de frunte de multe ori, şi nu-i pasă că-n jur se face pârloagă.
Nu-i pasă, fiindcă nu are „organul să-i pese”! Nu are conştiinţă, nu are inimă, nu are nici măcar bunul simţ comun, cel care mai ştia încă pune nişte zăgazuri. Neobarbarul e panglicar, e farseur, e bun de gură, ştie minţi atât de frumos, cu patimă şi cu aplomb iar fraierii, cei naivi, adică şi de bună credinţă, adică noi, lesne-i putem cădea în plasă. Şi chiar o facem repetat, graţios, plini de speranţe, aburiţi şi aiuriţi de statura-i colpeşitoare de „Tătuc” ce promite lapte, miere, vodcă, fluturi de prins … marea şi sarea!
Asta e!
Şi între timp viaţa ne tăvăleşte când mărşăluim prin ea, obosiţi, voioşi ori lehămeţiţi ori indiferenţi şi nu-i prea pasă că nisipul se scurge, la fix, în clepsidră.
La vremea lui, Aristotel îşi dorea ca omul să fie zeu „pe cât posibil”. Astăzi omul nu doar că-şi doreşte dar se şi crede sigur zeu de-a binelea şi pe-ntregul. Este o altă trăznaie penibilă şi păguboasă, căci e o confuzie enormă în biata minte omenească între setea de sine şi amorul de sine. Între setea de putere şi puterea devenită mijloc clar de distrugere şi de corupere.
Şi-atunci?
Şi-atunci, nu e o tăvăleală prin viaţă existenţa asta bezmetică, dominată mereu de lupte pentru orgolii, pentru bani, pentru supremaţie, pentru putere? Cui foloseşte, de fapt?
Din păcate, prea puţini se întreabă, gândesc şi iau atitudine, iar neobarbarul ce aşteaptă? Exact asta!
Dar cine-i neobarbarul? – ar întreba un copil plin de candoare. Este lupul cel rău, Zmeul, Baba Cloanţa, Balaurul … este Incultura, Impostura, Corupţia, Vanitatea, Egoismul, Ura, goana nebună şi neloială după bani, este dragul Tatei! – îi poţi răspunde copilului şi nu vei greşi. Şi astfel generaţiile tinere pot să iasă din carusel.
Ce complicată e viaţa dacă n-ai repere fixe … dacă n-ai responsabilităţi clare şi raţiuni serioase. E ca un drum povârnit plin de bolovani, gropi, capcane şi milostenii gata să te tragă la fund.
… Şi, totuşi, cel mai greu drum rămâne cel către tine însuţi.
Stela-Maria Ivaneş