O tonă de tupeu

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti! A fost odată un ins, pre numele lui Pasui. Cu „a” moale, moale de tot. Circula prin urbe. Şi era mai vestit decât fraţii Ureche, Aţă, Ali, Brătescu ş.a., toţi la un singur numitor comun (că două nu există!): nu munceau, se descurcau! Ce-i de un leat cu veacul trecut ştiu ce însemna să ai de-a face cu miliţianul care te vroia în „câmpul muncii”. Pentru cei mai… noi spun doar atât: te lua dracu’ şi te ducea fix la mămica lui dacă, ieşeai din puşcărie, să spunem, şi nu te prezentai la poarta fabricii unde erai repartizat!

Ei, personajele de care vă fac vorbire se fofilau: îşi petreceau veacul la Croco, stâlpuiau, să nu cadă,  Continentalul, beau (când li se oferea), la Pescarul şi dormeau pe unde apucau. Şi… apucau în Sinuţa (vestit cartier de brişcari) Someşeni, pe atunci un sătuc nostalgic… departe de Cluj, în Dâmb etc. Toţi însă se pricepeau la de toate şi nimic: dimineaţa – la cafeluţă, dupăamiaza – la Butoiul Bătrân, seara – (dacă nu erau la Mititica) se aciuau la „una mică”.

Dar nu aspirau la mărire!

Doar să-şi facă micile învârteli, să dea un pokeraş, să stea cu burta la soare… Tot glosând pe subiect, un prieten de demult a ajuns la concluzia că speţa n-a murit.

Şi făcea comparaţie cu Olguţa. „Dar sunt deosebiri ca de la cer la pământ”, am obiectat. Amicul – nu, şi nu! Şi a încercat argumente: sigur, Olguţa nu are servici (momentan, zice), dar vrea. După ce a…  spart treaba la Ministerul Muncii, vrea la Transporturi. Am întrebat ce ar putea face acolo. Totul e prăpădit după valurile succesive de nepăsare (subfinanţare, furt etc) sau prea mult interes (vânzarea flotei, fier vechi din vagoane şi linii de cale ferată…). Amicul însă susţine că mai este de furat. De pus la pământ. De anihilat. Şi – se înfierbântă amicul – mai are un motiv fetiţa lu’ Vasilesco să meargă la Transporturi. Ba, două, ţine să se corecteze. Acu’, în disputa cu preşedintele Werner Mălăiaţă ot Pară în cădere liberă, Olguţa a spus clar: se pune de grevă la Transporturi. Şi din acest motiv vrea ea să craiovească prin zonă. Să discute cu oamenii, zice Lia-Ciocârlia. Să le arate, vas’zică, că se poate şi mai rău, dacă… Dar doamna ex-ministru mai are un motiv ambidextru cu o mână pentru a deveni din nou ceea ce a fost: murmurul Bruxelles-ului a ajuns la urechiuşele ei. Ce se spune în Capitala evropeană? Olguţa ştie! Dar nu spune!. Susţine însă sus şi tare jos că e nevoie de cineva, de Ea! adică, care să vorbească cu forurili, care, nu-i aşa?, amintesc de Vanghelie şi…  al său… este. A şi pregătit, crede amicul, discursurile – în engleză şi franceză – ca să nu mai povestim de italiana pe care a făcut-o în … facultativ. Asta, aşa, să înţeleagă Tusk şi Junkers ce şi cum în cestiunea ministerială.

Nici argumentele verbale, nici cele financiare (am plătit la cafele îmbunătăţite de mi-a crescut tensiunea la 220 kw) n-au reuşit să-l convingă pe prietenul de demult că nu are dreptate. Crede că sunt expirat. Şi nu mai am toate cuvintele persuasiv-manipulatoare la îndemână. Şi nu mă pot lupta cu tupeu’ nimănui.

Deh!

Radu VIDA