Festivalul Enescu la Cluj-Napoca. Serile excelenţei cu Elisabeth Leonskaja şi Nobuyuki Tsujii

Ultimele două recitaluri de pian au pus capăt Festivalului Enescu la Cluj-Napoca, organizat impecabil de Asociaţia Culturală Play din Sibiu, şase seri cu săli arhipline, şase seri în care muzica a unit sufletele, vorbe extrem de nimerite şi de actuale, postulate de marele compozitor român.

V-am ţinut la curent cu fiecare seară de recital. Am amânat anume pentru astăzi, 16 septembrie, consideraţiile ultimelor două şi mă voi opri asupra lor.

Elisabeth Leonskaja afost aplaudată la scenă deschisă minute în şir, afirmaţia nu este deloc gratuită. A fost un veritabil tur de forţă beethovenian, Sonatele 30 (în mi minor op 109), 31 (în la bemol major op 110) şi 32 (în do minor op 111), aceasta din urmă piatră de încercare pentru orice pianist şi la orice vârstă. A fost, reiau ideea, un tur de forţă şi am în vedere faptul că Elisabeth Leonskaja a cântat fără pauză, a trecut de la o piesă muzicală la alta, un parcurs de la virtuozitate la expresivitate, în care am admirat siguranţa, aplombul, lejeritatea. Cele trei sonate, compuse de Beethoven între 1795 şi 1822, ridică numeroase probleme de interpretare. Ele sunt generate de faptul că numărul părţilor nu este clar şi bine determinat. Multe dintre ele prezintă inversiuni între anumite părţi, lentă şi scherzo, menuet şi scherzo. Sonata nr 30 în mi minor, ca să vă ofer un exemplu, începe cu vivace ma non troppo/adagio expressivo, pentru a continua cu prestissimo şi, în final, un andante molto cantabile. Sonate care au avut în Elisabeth Leonskaja un admirabil interpret, unul pe care-l dorim din nou pe scena Colegiului Academic.

Pianistul nipon Nobuyuki Tsujii a ridicat şi el publicul în picioare. Cu un program bine ales – Debussy, Ravel, Chopin -, Nobuyuki a deschis o fereastră nouă relaţiei solist-public. În cazul său, înainte de orice, vorbim despre relaţia mentală şi senzorială pe care o are cu pianul, relaţie greu de perceput din sală. A fost şi este cu totul altceva decât am văzut până la recitalul său de sâmbătă seara. Am remarcat virtuţile timbrale, tehnica ireproşabilă, eleganţa frazărilor (Chopin de mare, mare clasă), treceri de la exploziile temperamentale la pianissime sau crescendo-uri, un stil aparte de a se apropia de fiecare lucrare în parte. Revin la Baladele chopiniene (nr 1 în sol minor op 23; nr 2 în fa major op 38; nr 3 în la bemol major op 47; nr 4 în fa minor op 52), în care accentele şi culorile specifice compozitorului au fost puse în slujba varietăţii de forme şi conţinuturi. Că ne dorim reîntâlnirea cu Nobuyuki Tsujii este deja un alt discurs, care sperăm să se şi materializeze în anii următori.

Festivalul Enescu la Cluj-Napoca a luat sfârşit, Păstrăm însă amintirea unor seri minunate, seri ale excelenţei. Seri în care muzica a unit sufletele. Aşa cum ne aşteptăm să o facă şi de acum înainte, în programele Filarmonicii şi ale celor două teatre lirice.

Demostene ŞOFRON