O scurtă istorie a epidemiilor din Cluj (III)

EPIDEMIA DE CIUMĂ LA CLUJ ÎN ANII 1719-1720
Prezentăm în continuare câteva informaţii despre vechile epidemii din Cluj, expunând cu mai multe detalii epidemiile care au lovit şi Clujul în anii 1718-1720 şi 1738-1739. Aceste epidemii sunt primele despre care avem mai multe relatări şi sunt printre ultimele care au lovit oraşul înainte de realizarea acelui sistem sanitar despre care am amintim mai înainte.
Din documentele arhivei oraşului aflăm că veştile despre apropierea de oraş a molimei au ajuns încă în cursul anului 1718.
În 19 decembrie 1718, Guberniul (Guvernul Principatului Transilvaniei) a trimis autorităţilor din Cluj dispoziţii pentru cazul în care epidemia ar fi ajuns şi în acest oraş. Merită să amintim măsurile solicitate, deoarece ele ne arată cum gândeau înaintaşii noştri organizarea pe timp de epidemie, în situaţia în care nici sistemul lor sanitar şi nici ştiinţa medicală a epocii nu pot fi comparate cu cele din zilele noastre.
Erau solicitate următoarele măsuri:
– să fie identificat un loc în suburbiile oraşului care să fie folosit drept lazaret (adică spital unde să fie izolaţi şi trataţi bolnavii contagioşi). În prima fază, costurile cu tratamentul şi hrana bolnavilor trebuiau suportate de oraş, urmând ca ulterior cheltuielile să fie decontate de trezoreria Guberniului.
– să fie desemnat un bărbier-chirurg, care să transporte bolnavii din oraş în acest lazaret. În situaţia în care medicii adevăraţi lipseau din Transilvania, numai anumite oraşe având posibilitatea să angajeze medici cu studii la facultăţile de medicină ale universităţilor din vestul Europei, bărbierii-chirurgi reprezentau personalul sanitar al comunităţilor urbane şi rurale ardelene până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Erau meseriaşi care erau capabili să trateze anumite boli, efectuau anumite tratamente, cum ar fi venesecţiile, punerea ventuzelor, îngrijirea rănilor, masajul. Unii dintre ei erau capabili să trateze entorse şi fracturi. Bărbierii-chirurgi învăţau meseria în 4-5 ani de ucenicie. Deveneau meşteri după susţinerea, în faţa meşterilor consacraţi ai breslei, a unui examen constând din mai multe probe, de la ascuţirea instrumentelor până la pregătirea bandajului şi prepararea alifiei pentru răni. La Cluj, breasla bărbierilor-chirurgi a fost constituită în 1568, dar meseriaşi au existat şi înainte în oraş.
– în cazul în care o familie întreagă s-ar molipsi, şi membrii ei nu ar vrea să fie duşi în lazaret, aceştia să fie blocaţi în casele lor;
– în timpul epidemiilor, înmormântarea decedaţilor să fie făcută de oameni angajaţi pentru această treabă. Pentru înmormântarea ciumaţilor să fie angajaţi gropari numai pentru aceste cazuri. Drept explicaţie adăugăm faptul că în situaţii normale, înmormântările erau efectuate de comunitatea restrânsă a decedatului, de membrii breslei, dacă defunctul făcea parte dintr-o breaslă, sau de membrii societăţilor de ajutor pentru înmormântare ale vecinătăţilor din Cluj (aşa numitele societăţi Calanda).
– înmormântarea celor decedaţi în molimă să fie făcută într-un cimitir aflat în apropierea lazaretului şi nu în cimitirul oraşului. Măsura a fost luată pentru ca morţii să nu fie transportaţi pe distanţe mari şi mai ales printre casele şi gospodăriile orăşenilor.
– casele celor morţi în ciumă să fie dezinfectate cu foc, prin pârjolirea suprafeţelor cu flacăra torţelor;
– casele astfel dezinfectate să fie încuiate timp de 40 de zile, şi numai după această perioadă de timp să fie permisă intrarea oamenilor în ele;
– oamenii să evite contactul fizic, iar atunci când se întâlnesc să facă astfel încât să fie fum între ei;
– autorităţile bisericilor să desemneze preoţi care să se îngrijească de nevoile sufleteşti ale bolnavilor;
– Consiliul orăşenesc să desemneze administratori şi supraveghetori, care să se întrunească zilnic cu preoţii, medicii, bărbierii-chirurgi şi alte persoane cu treburi în preajma bolnavilor, să identifice problemele şi să caute soluţii la ele, respectiv să întocmească şi să înainteze rapoarte despre starea bolnavilor autorităţilor orăşeneşti şi guberniale. Cei care lucrau pentru bolnavi urmau să fie remuneraţi.
– să fie interzise toate reuniunile, fie ele adunări publice sau de bresle, bisericile şi şcolile să fie închise.
La aceste dispoziţii ale Guberniului, Consiliul orăşenesc, având în frunte pe judele primar István Pataki, s-a mobilizat, şi în ajunul Crăciunului, adică după patru zile, a fost în măsură să trimită Guberniului un raport cu soluţiile identificate. Faptul că au putut să raporteze îndeplinirea sarcinilor primite într-un timp atât de scurt, arată că autorităţile locale erau pregătite pentru astfel de situaţii, că trebuiau doar să pună în aplicare soluţii vechi, deja experimentate în cazul epidemiilor trecute.
Din raportul autorităţilor clujene aflăm că a fost identificat locul potrivit pentru izolarea bolnavilor: în „grădina breslei cizmarilor”, despre care se spunea că era destul de izolat, deoarece curgea Someşul în jurul lui. În grădina amintită se afla o clădire boltită – se arăta în raport – construită din piatră, potrivită pentru lazaret. Alături de aceasta mai existau şi alte case, care în caz de nevoie puteau fi folosite şi ele. Din raport mai aflăm că grădina care urma să fie transformată în lazaret s-a aflat „în apropierea străzii Ungurilor din afara zidurilor de oraş”, în acel loc al „hoştatului mic” care era numit „Treispezece oraşe”. Acolo erau clădiri potrivite atât pentru adăpostirea persoanelor bănuite că sunt infestate, pentru bolnavii de ciumă, pentru cei aflaţi în convalescenţă, cât pentru „personalul” lazaretului, adică pentru bărbierii-chirurgi, preoţi şi gropari. De asemenea, erau clădiri potrivite pentru depozitele de alimente şi lemne de foc. Mai jos o să arătăm exact unde se afla acest loc.
Drept bărbier-chirurg al instituţiei a fost numit Mihály Borbély, adică Mihai bărbierul, care urma să primească un salariu lunar de 8 florini şi 4 baniţe de grâu. Au fost angajaţi patru cioclii (purtători de cadavre, gropari), care primeau lunar 26 florini şi 12 baniţe de grâu. Familiile decedaţilor contribuiau la costurile înmormântării cu suma de 1 florin. Administratorul lazaretului avea un salariu de 4 florini. Preoţii erau asiguraţi de cultele din oraş. De supravegherea lazaretului s-a ocupat medicul dr. György Vízaknai, care primea un salariu de 20 de florini. De socotelile (contabilitatea) instituţiei se ocupa Ferenc Szakáll, pentru un salariu lunar de 10 florini. Notar era György Fűzéri, care era plătit cu 4 florini. Cei amintiţi raportau zilnic starea de fapt a lucrurilor către reprezentantul Guberniului, András Szentkereszti. În fiecare cartier al oraşului erau desemnaţi câte 15 „supraveghetori de bolnavi” care raportau zilnic autorităţilor despre orice persoană bănuită că ar avea probleme de sănătate.
Oraşul a interzis toate petrecerile, nunţile, botezurile dar şi mesele de pomenire de după înmormântări. Se putea invita la masă cel mult o persoană.
Am amintit mai sus că lazaretul, unde în secolele trecute erau izolaţi bolnavii contagioşi din Cluj, s-a aflat în suburbia, în „hoştatul” oraşului, în locul numit „treisprezece oraşe”. Mai ştim că în jurul lazaretului curgea Someşul. Locul s-a aflat în Cartierul Mărăşti din zilele noastre. De fapt nu Someşul curgea în jurul lui, cu un braţ al Canalului Morii, care a fost astupat după al Doilea Război Mondial. Pe harta alăturată, realizată prin suprapunerea hărţii Google din zilele noastre peste harta Clujului, realizată la începutul secolului al XIX-lea, se vede că lazaretul din Cluj s-a situat în zona unde se intersectează străzile Bucureşti şi strada Iazului. Trebuie să ne închipuim un rât înconjurat de un curs de apă, la care accesul, dinspre oraş, s-a făcut pe strada Gheorghe Lazăr din zilele noastre. Se pare că denumirea acestei străzi are legătură cu lazaretul aflat în capătul său. Odinioară strada s-a numit simplu, strada Lazar, numit după lazaret, şi doar în anul 1923 a fost redenumit după ardeleanul Gheorghe Lazăr, fondatorul învăţământului în limba română din Ţara Românească. În consecinţă, Parcul „Farmec” se poate considera ultima rămăşiţă a acestui rât, clădirile lazaretului aflându-se pe locul companiei „Farmec”. Unele clădiri ale acestui lazaret au supravieţuit până în perioada interbelică. În jurul anului 1928-1929, studentul la medicină Alexandru Lenghel a fotografiat rămăşiţele lazaretului, printre ele şi clădirea principală.
Molima era aşteptată să ajungă la Cluj dinspre est. După ce au fost raportate primele cazuri în localităţile aflate în vecinătate, în jurul oraşului a fost ridicată o împrejmuire din mărăcini care avea rostul să oprească intrarea clandestină în oraş a străinilor şi mai ales a celor bolnavi. Pe drumurile care duceau spre oraş erau amplasate porţi cu bariere, păzite zi şi noapte de străjeri înarmaţi. În 1719 şi până în august 1720, adică în perioada cât a ţinut epidemia, cheltuielile cu împrejmuirea, cu barierele şi cu plata străjerilor au costat oraşul 3.249 florini.
Nu dispunem de date statistice exacte despre numărul de îmbolnăviri şi de decese. Din rapoartele oraşului, adresate Guberniului, aflăm că epidemia a luat sfârşit abia la finele lui august 1720. Atunci, oraşul a înaintat „decontul” său Guberniului, solicitând ajutorul promis. În raport găsim specificat faptul că „din cauza ciumei de tristă amintire, populaţia oraşului s-a împuţinat, şi din cauza foametei care a urmat, mulţi au plecat din oraş. Mulţi dintre cei care au rămas în viaţă au rămas cu sechele pe viaţă”. Consiliul orăşenesc a adresat Guberniului regal rugămintea ca acesta „să ia sub aripa sa ocrotitoare oraşul”, să-i achite cheltuielile extraordinare şi să-i ofere un răgaz pentru plata datoriilor.
Atât în timpul epidemiei din 1720, cât şi în cea din 1738-1739, ciumaţii decedaţi în lazaretul din suburbia oraşului nu au fost înmormântaţi în cimitirele oraşului, ci pe teritoriul lazaretului. Pe vechile hărţi se poate observa că grupul de clădiri ale lazaretului s-au aflat în partea vestică a spaţiului înconjurat de braţul Canalului Morii, adică în zona unde în prezent se află Parcul „Farmec”, strada Bucureşti, blocul „Spray” şi clădirile companiei „Farmec”. Putem presupune că înmormântările nu s-au făcut în imediata apropiere a clădirilor, ci undeva mai departe, dar pe teritoriul lazaretului. Prin acest loc „mai îndepărtat” trebuie să înţelegem partea estică a numitei „grădini a tăbăcarilor”, unde şi în perioada interbelică, când medicul Lenghel a fotografiat rămăşiţele vechiului lazaret, încă erau grădini de legume. În prezent, în zona respectivă se ridică blocuri. Putem presupune că vechile cimitire ale clujenilor morţi în lazaret au fost distruse când au fost ridicate aceste construcţii. Întrucât nu au fost găsite sau nu au fost raportate, găsirea de morminte în timpul construcţiei Cartierului Mărăşti şi în special în zonei străzilor Bucureşti, Rovine, Lacul Roşu, Iazului, putem presupune şi faptul că mormintele se află pe locul Parcului „Farmec”.
dr. Lukács József,
Muzeul de Istorie al
Universității Babeș-Bolyai,
Direcția Patrimoniu
Cultural Universitar