E rău Guvernul? Dar electoratul?

Ilie CĂLIAN

Premierul Victor Ponta a redus ministerele şi a izbutit să se înţeleagă cu ceilalţi parteneri de coaliţie guvernamentală. Nu este o formulă guvernamentală despre care să putem spune că este ideală. Dealtfel, formulele ideale sînt bune doar pentru cimitire: acolo nimeni nu mai mişcă şi nu are nimic de zis – ba, nici nu poate. Aş putea cîrti în legătură cu anumite ministere. În mod normal, expandarea sau micşorarea lor ar trebui să depindă exclusiv de interesele sociale şi economice ale perspectivei guvernamentale. Dar, într-o coaliţie guvernamentală, este inevitabil să se facă anumite compromisuri.

Nu asta mă doare – nu compromisurile de acest gen, rezolvate mult mai uşor decît pe vremea inventării “algoritmului” în guvernarea CDR. Mai demnă de interes mi se pare o altă explicaţie a actualei formule guvernamentale. Adică, nevoia de a avea în guvern mai mulţi parlamentari, pentru ca aceştia să facă legătura între nevoile guvernării şi reacţia parlamentarilor majoritari. Ei, cu asta nu pot fi de acord – din principiu. Eu fac parte din acea categorie – de care s-ar putea ca o parte a cititorilor să se fi plictisit, precum majoritatea electoratului – care ţine la principii şi, implicit, la o constituţie riguroasă şi care să impună respectarea principiilor. Ei, bine, într-o democraţie normală, respectăm separaţia puterilor în stat: Guvernul (Executivul), Legislativul (Parlamentul) şi Justiţia.

Iar dacă este să respectăm separaţia puterilor în stat, atunci nu putem accepta nici ideea ca miniştrii să fie parlamentari. Nu se poate ca aceeaşi persoană să fie şi în Executivul care a propus o lege şi în Legislativul care o votează. Desigur, această practică nu a fost inventată de PSD – şi nici măcar de “democraţia” din România: ea ţine de o anumită ticăloşie a sistemului democratic european, unanim acceptată şi care, culmea!, nu este contestată de foarte democraticul electorat vesteuropean, de la care românii ar trebui să înveţe democraţia.

În realitate, lucrurile sînt clare – şi nu este vorba acum de PSD: e o practică a tuturor partidelor. Adică, “băieţii” din Parlament, pricepuţi sau nu, îşi fac de lucru în guvern, iar la proxima remaniere se întorc în Parlament. Pe scurt: n-au nici cea mai mică ameninţare a şomajului. Dacă, însă, cele două funcţii ar fi despărţite categoric, prin Constituţie, responsabilitatea ar fi mai mare, la ambele categorii. În fond: dacă un ministru provenit din parlament o rasoleşte, el se întoarce la căldurica, în Cameră ori la Senat, adică tot pe banii statului, fără nici cea mai mică grijă.

Ce concluzie să trag? Repet: nu Ponta a inventat sistemul – este vechi în Europa, dar şi în România interbelică. Dar sistemul ca atare nu este bun decît în momente de criză: atunci cînd partidul sau coaliţia la guvernare nu are suficienţi oameni capabili să guverneze, şi nici suficienţi ca să voteze disciplinaţi în Parlament. Altfel spus: un partid puternic nu ar trebui să apeleze la formula ministru/ parlamentar. Şi, nu mă îndoiesc, Ponta ştie asta. Iar dacă, totuşi, a procedat aşa, înseamnă că a făcut un guvern de avarie şi abia în primăvara viitoare vom avea un guvern înfipt pînă-n gît în realizarea proiectelor care vizează orizontul 2016. Ceea ce, din punct de vedere strict tactic, este de înţeles. Problema este alta – adică una foarte veche şi care ţine de cultura electoratului: pricepe acesta că guvernarea nu este nici poezie, din pocnitul din deget al magicianului, nici dictatura? Pricepe electoratul că – bine, rău, ce face Guvernul – depinde, în fond, de electoratul însuşi?! Pricepe cetăţeanul că de el însuşi – de cinstea şi angajarea sa civica zilnică, dar şi la vot – depinde buna guvernare? Nu cred: cetăţeanul român actual, alegătorul “statistic”, nu are cultura democratică necesară unei ţări democratice. Soluţia? Să ne încăpăţînăm să-l convingem pe alegătorul român, membru al populaţiei României şi cetăţean al unei ţări suverane, contribuabil la buget şi responsabil faţă de legiferarea şi respectarea legilor – să-l convingem că va trebui să fie ceea ce încă nu este.