UN PARNASIAN PESTE VEAC

consemnari lirice(Leon Sorin Muntean)

Cu greu mi-aş fi putut imagina că astăzi, după ce poezia lirică a suferit de-a lungul secolului trecut atîtea prefaceri, atîtea experimentări şi modernizări ostentative, parnasianismul în dimensiunile sale cele mai autentice să fi supravieţuit, fie şi în formă letentă, adică pe tăcute cultivat de cine ştie cine dintre iubitorii formelor fixe. Iată însă că revelaţia acestei existenţe am avut-o citind volumul domnului Leon Sorin Muntean, un intelectual de bună calitate, iubitor de artă şi de poezie, în ciuda faptului că s-a afirmat în mediile ştiinţifice ca o personalitate de marcă, fiind unul dintre fitotehnicienii noştri referenţiali (Între altele fiind zise, nu puţini ani a condus, în calitate de rector, Universitatea Agricolă din Cluj-Napoca). Consemnări lirice (Editura ASTRA, Blaj, 2013) este o carte discretă în formele sale de prezentare, dar elegantă şi plină de parfum de epocă ce se degajă din pagini, creind atmosferă:

„Mantia serii coborîse lin,/ Un întuneric marea-acoperind;/ Încet, încet, învăluit în noapte,/ Mai auzeam doar valu-n dig lovind.// Nu mai vedeam nici pescăruşi, nici soare,/ Nici spume lungi plutind uşor pe valuri,/ Simţeam numai imensitatea mării/ Îmbrăţişată de întinse maluri” (Seara la malul mării).

Poetul e un meditativ în totul, plăcîndu-i a reflecta asupra marilor teme din totdeauna ale omenirii: trecerea timpului, înaintarea în vîrstă, cheltuirea vieţii, aşteptarea înfrigurată a morţii, iubirea, pacea sufletească, dăruirea pentru semeni etc. etc., mereu în decantări de fraze poetice bine măsurate după tipicul canoanelor formelor fixe, pe care astăzi aproape nimeni nu le mai cultivă decît ca joc al performanţelor prozodice. Leon Sorin Muntean e departe de asemenea pariuri. Pariul pe care îl face e cu sine însuşi, construind poeme de scurte dimensiuni cu acea rigoare a miniaturistului care sculptează în sidef imagini… monumentale. Sonetul, trioletul, rondelul, glossa şi toate celelalte forme pe care parnasienii, de pe la începutul secolului trecut, le cultivau cu eleganţa cu care se şi purtau în boemia lor social, plăcîndu-le a fi aristocraţi în vestimentaţia propriu-zisă ca şi în aceea poematică. Autorul nostru de azi îi urmează făcîndu-le galante reverenţe prin tocmai răspunsul la provocările lor:

„Învaţă tăcerea de la lună,/ De la roua dimineţii, de la humă,/ De la apa lacului adîncă;/ Învaţă tăcerea de la stîncă.// Învaţă tăcerea de la floare,/ De la muguri ce rodesc sub soare,/ De la germeni ce duc viaţa mai departe;/ Învaţă tăcerea de la plante.” (Învaţă tăcerea).

Moralist prin esenţa firii sale, Leon Sorin Muntean îşi înscrie creaţia poetică pe linia exerciţiului paremiologic, şi acesta la mare căutare şi la mare trecere, cu vreun secol în urmă. Interesant este – şi cu atît mai meritoriu – că verbul său nu s-a veştezit, că nimic din aceasă poezie, din practica suvenirurilor nu pare vetust, poetul avînd candoarea sentimentalilor de odinioară dar şi vibraţia modernă a cuvîntului aşezat în ritmurile bine măsurate ale metricianului riguros. Iată, bunăoară, acest triolet:

„Viaţa omului se scurge/ Ca şi ape de izvoare/ Ce-şi găsesc liniştea-n mare./ Viaţa omului se scurge;/ Să-şi găsească alinare/ La credinţa-i va recurge./ Viaţa omului se scurge/ Ca şi ape din izvoare” (Trioletul vieţii omului).

Mi-l imaginez pe Leon Sorin Muntean în serile tîrzii, cînd liniştea din jur îl învăluie oarecum misterios, aşezat într-un fotoliu şi adîncit, singur, în lecturi din clasicii noştri sau din cei universali, meditînd asupra rostului de a trăi, de a iubi, de a fi, în ultimă instanţă. E poza, dacă vreţi, a savantului umanist din totdeauna, ce-şi îngăduie aşternerea pe hîrtie a reflexiilor sale ce nu sînt derivate din domeniul ştiinţific în care se ilustrează, dar care au în fiorul lor înţelepciunea omului de ştiinţă, riguros şi demn în a-şi povăţui semenii, împărtăşindu-le din propriile lui trăiri.

„Cu mine lumea mea o duc,/ O lume ce-am gîndit-o eu./ În drumul către perigeu,/ Cu mine lumea mea o duc.// Cu mine şi cu timpul meu,/ Trec vremurile ce le-apuc;/ Cu mine lumea mea o duc,/ O lume ce-am gîndit-o eu” (Trioletul lumii mele).

Poezia din Consemnări lirice e confortantă, e stenică – o poezie uşor cantabilă şi de o simplitate debordantă. E poezia unui intimist, la o adică, ce face o frumoasă disonanţă în orizontul violenţei limbajului poetic de azi. Şi totuşi, e o poezie de elevaţie intelectuală ce te îndeamnă la calm şi la reverie.

Constantin CUBLEŞAN

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.