Intrarea Domnului în Ierusalim în fresca lui Giotto di Bondone şi în tabloul lui Anthony van Dyck

Anthony van Dyck, Intrarea Domnului în Ierusalim Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim este cunoscut în limbajul bisericesc drept Floriile, moment sărbătoresc ce prefigurează intrarea triumfală a lui Hristos în cetatea sfîntă cu cinci zile înainte de Răstignirea Sa. Sfinţii Evanghelişti relatează acest eveniment, fiecare încercînd să surprindă starea mulţimii ce L-a întîmpinat pe Iisus, mulţi dintre ei fiind martorii învierii lui Lazăr din Betania, minune petrecută doar cu o zi înainte. Mîntuitorul vine călare pe mînzul asinei, primit fiind la porţile cetăţii de iudeii ce-L ovaţionează cu ramuri de finic în mîini, iar în urma Sa Apostolii Îi sînt alături. Icoanele au inclus în compoziţia lor şi copiii, chiar dacă Evangheliştii nu îi amintesc. Din glasurile lor curate se aud, parcă pînă astăzi, cuvintele: Osana, Fiul lui David, binecuvîntat este Cel Ce vine întru numele Domnului (Vecernie, Duminica Floriilor, Stihiră, glas 7).1 În arta Giotto di Bondone, Intrarea Domnului în Ierusalimcreştină acest subiect a fost inclus în Ciclul Patimilor, fiind totodată tratat şi ca o temă separată. Reprezentarea ei este întîlnită, începînd cu secolul al IV-lea, în reliefurile de pe sarcofagele cimitirelor de la Roma. Ca parte a Pătimirilor Domnului o vedem deseori în vitraliile şi sculpturile din aria Goticului. Cu precădere în Renaştere, şi mai tîrziu în Baroc, artiştii au îmbogăţit tema iconografică, luînd ca izvor de inspiraţie şi Evanghelia apocrifă a lui Nicodim.2

La începutul Trecento-ului italian, Giotto di Bondone (1266?-1337), considerat părintele picturii moderne, va înnobila spaţiul interior al Cappellei degli Scrovegni de la Padova (1303-1305) cu scene biblice inspirate cu precădere din Viaţa Mîntuitorului3 . Pe peretele de nord se regăseşte tema Intrării Domnului în Ierusalim. Pictorul italian va reda, într-o compoziţie monumentală, clipa sărbătorească a primirii Mîntuitorului de către poporul ales. Giotto împarte lucrarea în două, plasînd de-o parte şi de cealaltă cetele participante la eveniment. În partea stîngă sînt reprezentaţi Apostolii care Îl urmează pe Iisus, în vreme ce înaintea lor este pictat, din profil, Mîntuitorul călare pe un mînz. El are o expresie senină, cu mîna dreaptă binecuvîntînd mulţimea. Unind grupurile de figuri din extremităţi, asinul şi Hristos creează centrul de interes al amplei redactări. Înaintea Lui se desfăşoară, într-un ritm crescend, ieşirea locuitorilor cetăţii întru întîmpinare. Se remarcă cei patru copii plasaţi în planul terestru, care au ramuri de finic în mîini şi care îşi aştern veşmintele pe jos. În planul celest, repetînd parcă ordinea compoziţională de dispunere simetrică, doi copii suiţi în copaci rup cu entuziasm ramuri spre a le da concitadinilor.

Culorile cu reverberaţii bizantine poartă încă în ele simbolismul canonic, asfel încît Hristos este pictat cu veşminte de culoarea roşu şi albastru, diferenţiindu-se de celelalte figuri ce au în componenţă nuanţe similare. Cu toate acestea, gama cromatică e subtil rafinată, în ea regăsindu-se acorduri de ocru suav şi alb heruvimic. Desenul îmbracă cu uşurinţă corpurile greoaie ce se drapează în cute largi şi voluminoase. Întreaga compoziţie transmite o bucurie interioară resimţită, nu doar de contemporanii Mîntuitorului sau cei ai lui Giotto, ci ea se răsfrînge şi asupra privitorului de azi, conform spuselor lui Matisse: Cînd privesc frescele lui Giotto din Padova, nu stau să mă întreb ce anume scenă din viaţa lui Cristos am în faţă, ci înţeleg de îndată sentimentul ce se desprinde din ele. Acest sentiment este cuprins în linii, în compoziţie, în culoare, iar titlul nu va veni decît să-mi confirme impresia.4

Anthony van Dyck (1599-1641), reprezentant de seamă al picturii flamande, şi-a început ucenicia în atelierul lui Hendrik Van Balen, urmînd, mai tîrziu, să-şi deschidă el însuşi propriul atelier. După primirea în ghilda Sfîntului Luca, Van Dyck a devenit colaborator şi discipol al lui Peter Paul Rubens. Creaţia sa e dominată, în parte, de tradiţia autohtonă cu accentul pe care îl va păstra, prin înrîurirea cu arta rubensiană, precum şi de cea a titanilor italieni Tizian şi Correggio, fapt sesizat abia după anul 1620. Unii critici recunosc patru perioade în pictura lui: cea dintîi 1613-1621 din Flandra, cea de-a doua 1621-1627 este cea din Italia, cea de-a treia 1627-1632 este cea din Antwerpen şi ultima 1632-1641 este cea din Anglia5 .

Aparţinînd primului răstimp din Flandra, tabloul religios cu tema Intrării Domnului în Ierusalim a fost pictat în anul 1617. Compoziţia lucrării descrie forma unui triunghi, personajele se ordonează în jurul lui Iisus, plasat în centrul scenei. În tradiţia iconografiei creştine s-a impus ca scenele de mişcare sau de intrare să se desfăşoare de la stînga spre dreapta. În acest caz, pictorul renunţă la păstrarea rigorii compoziţionale şi inversează elementele. Grupul de Apostoli, opt la număr, sînt redaţi înaintea şi în spatele Domnului, iar în planul întîi observăm cu stupoare un iudeu surprins, păşind în grabă şi privind către Iisus. Pictorul flamand desacralizează conţinutul scripturistic al temei prin faptul că renunţă la nimburi dar şi la o strucură tipologică deja instituită a acesteia. El dă importanţă umanizării personajelor, pe care nu uită să le investească cu energie şi expresivitate. Totul este sugerat într-un iureş desfăşurat către latura stîngă a tabloului. Coloristica Intrării este vivace. Clarobscurul e prezent alături de o demonstrare a capacităţilor tînărului artist înspre o gamă strălucitoare şi uşor dizarmonică. Roşul pregnant al mantiei lui Iisus se regăseşte, într-o nuanţă puţin mai temperată, în tunica Sfîntului Evanghelist Ioan, iar albastrul grizat ce defineşte silueta Domnului are corespondent în veşmîntul Sfîntului Apostol Petru, dar de data aceasta cu trimitere spre o dominantă mai ardentă. La fel, şi personajul din partea dreaptă, de jos, poartă în jurul coapselor o haină colorată cu albastru. Van Dyck demonstrează în acest tablou realele sale veleităţi în ceea ce priveşte cunoaşterea anatomiei, dar şi în redarea unui spectru larg al trăirilor sufleteşti, cu care animă personajele. În acest sens, un fragment din nobila prezentare făcută artistului de poetul Waeller: rar artist al cărui penel face să nască nu numai bucuria, dar să înteţească şi durerea regăsită. Penelul tău izbuteşte să redea nu numai frumuseţea chipurilor dar şi flacăra din suflet. Nu numai forma şi graţia, ci chiar puterea şi adîncul unei înfăţişări.6

Dacă Giotto se înscrie pe linia descrisă de arta bizantină în ceea ce priveşte respectul pentru canonicitatea unei scene cu caracter sacru, Van Dyck substituie conţinutul religios al scenei unei atmosfere cu accente laice, narative şi preponderent realiste.

Conf. univ. dr. Marcel Muntean

1 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, trad. Anca Popescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 190, 192.

2 James Hall, Dictionary of Symbol and Subject in Art, Ed. Westview Press, Bulder C O, 1979, p. 114.

3 Enciclopedia picturii italiene, trad. Constantin Ioncică, Ed. Bucureşti, p. 103.

4 Gheorghe Székely, Giotto, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972, p.37.

5 Ştefan Popescu, Van Dyck, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 42.

6 Ibidem, p. 36.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.