Cu mînă largă

RADU VIDA

Cu ceva vreme în urmă, scriam despre largheţea cu care sînt tratate femeile care nasc copii. Doi ani de concediu de maternitate, cu indemnizaţii ce depăşesc, adesea, salariul avut în timpul serviciului. Spuneam atunci că în Franţa, Germania şi Spania femeile au, după naştere, 3 luni să-şi rezolve toate problemele şi să se întoarcă la muncă. Trei ţări în care se produce de-adevăratelea şi unde s-ar putea susţine o asemenea iniţiativă, nu-şi permit, totuşi, să arunce banii pe fereastră.

Nu m-a surprins recenta iniţiativă a unor parlamentari de a cere să se plătească indemnizaţii de creştere a copilului şi bunicilor. Există mereu oameni care se simt bine, acolo, în Parlament şi vor şi un alt mandat, Din această cauză populismele nu contenesc. Iar eu nu vreau să comentez acest aspect. Surprinde însă iniţiativa unei foste jurnaliste, care, ajunsă în forumul legislativ, se dă rotundă. Şi cere: creşterea alocaţiei pentru copii. Ba, spune senatorul femeie că, „dincolo de orice dispute cu privire la surse şi resurse bugetare, datoria noastră de parlamentari este să luptăm pentru transformarea acestui subiect într-o prioritate naţională. Mai mult, este urgenţa noastră, a tuturor, pentru că este una dintre noile probleme ale sistemului de asistenţă socială din România”. Nici nu mai are importanţă numele demnitarului, pentru că, sînt sigur, nu vorbea de la ea. Era vocea partidului, care i-a îngăduit să grăiască. Nu vreau să răstălmăcesc în nici un fel spusele doamnei cu pricina, dar sursele şi resursele bugetare sînt cele mai importante în acest caz (ca şi în altele, de altfel). Ca să vorbeşti… singură, fără nişte calcule, să te dai cu capul de pereţi pentru bieţii copii care… este o falsă problemă. Alocaţiile pentru copii sînt, într-adevăr, o mare şi inutilă cheltuială. Suma este imensă, dacă privim cu cît se subţiază bugetul în acest caz, iar efectele sînt de-a dreptul nesemnificative, dacă ne gîndim că „nu-s nici bani de covrigi”, după expresia unui contemporan. Sigur că soluţia este alta şi nu poate încăpea în capul populist al unui senator „făcut” şi nu crescut, educat pentru aşa ceva. Locurile de muncă foarte bine şi excelent plătite, asigurarea unor pîrghii în care toţi oamenii să aibă venituri decente – iată un lucru greu de realizat.

E drept că nu numai ai noştri aruncă cu banul public unde vrei şi unde nu vrei. Doar-doar va remarca alegătorul, şi va vota (la nesfîrşit) pentru acel statornic: „să ni să deie!”. Sînt şi străini care ne încurajează să prăduim tot, să nu lăsăm în urma noastră nimic durabil. Ultima treabă vine de la nesimţirea europeană a comisarului pentru ocuparea forţei de muncă. Ne sfătuia băiatul acesta (Andor Lászlo, pre numele lui de… comisar) că trebuie neapărat să dăm mai mulţi bani medicilor, dacă vrem să nu plece din ţară. De acord. Dar: uşor de spus, greu să făcut! Pentru că, pînă şi avansata cifră a ministrului Sănătăţii, de a oferi medicilor începători cca. 1000 de euro, mi se pare nerealist. Nu că n-ar merita! Nu că n-am vrea! Toţi ar trebui să avem salarii europene. Pentru că – nu-i o noutate – un jurnalist de la noi face acelaşi lucru ca omologul lui din Germania, dar cîştigă de 10 ori mai puţin; o femeie de serviciu face acelaşi lucru ca şi în Franţa, dar cîştigă de 5 ori mai puţin; un medic face lucruri similare cu omologii lui din Anglia, dar cîştigă de 6-7 ori mai puţin.

Nu aşa se pune, însă, problema. Ar trebui să ne trezim şi să nu aruncăm cu puţinii bani pe care-i avem pe acţiuni neînsemnate. Şi, mai ales, să nu dăm curs acelora care ne sfătuiesc cum că se poate trăi şi fără să producem. Şi, mai ales, să eliminăm risipa, munca la negru şi evaziunea. Treabă la care ar trebui, zău, să punem cu toţii umărul!