Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe în pictura lui Rafael Sanzio

În cea de–a doua decadă a lunii aprilie, respectiv 23 şi 24, Biserica Ortodoxă, cea Romano-Catolică şi cea Greco-Catolică îl prăznuiesc cu bucurie pe Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă. Trăitor în veacul al IV-lea, Sfîntul Gheorghe a fost martirizat la anul 303 în oraşul Lydda din Palestina, unde se află şi mormîntul său. A fost soldat, fapt ce va atrage după sine şi dorinţa viitoare de a fi invocat ca ocrotitor şi patron al armatelor bizantine. Cultul său s-a răspîndit de timpuriu, fiind numit în Răsărit cu numele de megalomartyros, în vreme ce Apusul îl va pomeni în Martirologiul Fericitului Ieronim şi în Cartea de ritual gregoriană1 .

 Istorisirea cu omorîrea dragonului a devenit foarte cunoscută şi îndrăgită de artiştii care au transpus-o în opere de artă grăitoare, atît în icoane, cît şi în arta de sorginte sacră. Se spune că a existat un dragon local care îngrozea comunitatea unui mic ţinut. Liniştea nu putea fi instaurată decît după ce animalul fioros era hrănit. Terminîndu-se bucatele, stăpînitorul locului a recurs la sacrificarea periodică a unui localnic. Prin tragere la sorţi a venit şi rîndul fiicei regelui de a deveni victima dragonului, aşteptîndu-şi astfel sfîrşitul. Intervenţia miraculoasă a Sfîntului Gheorghe este grăitoare. El a străpuns cu suliţa sa biruitoare dragonul, l-a prins şi l-a adus prinţesei, îmblînzindu-l. La îndemnul său, regele şi întregul ţinut s-au botezat, devenind creştini2 .

În cinstea faptelor virtuoase şi a minunilor săvîrşite de el, i-au fost închinate şi ridicate monumentale lăcaşuri de cult, a fost zugrăvit în biserici, chipul său a fost purtat de confreriile medievale pe steagurile de luptă. A fost sculptat şi pictat de mari maeştri ai tuturor timpurilor, dintre aceştia amintim pe: Donatello, Andrea Mantegna, Albrecht Dürer, Paolo Uccello, Vittore Carpaccio, Rafael Sanzio, Tintoretto, Correggio, Paolo Veronese, Pieter Paul Rubens, Wassili Kandinsky ş.a.

Rafael Sanzio (1483-1520) aparţine generaţiei de creatori cărora istoria artei le-a consacrat cele mai grăitoare pagini, alături de cele ale lui Leonardo, Michelangelo, Tiţian, Bramante şi alţii. Elev al lui Timoteo Vitti şi mai apoi al lui Perugino, Rafael va beneficia în creaţia sa, la Perugia, de înrîuririle lui Leonardo, de aşa-zisul stil florentin, în perioada anilor 1504 şi 1508. Asimilarea diferitelor influenţe, precum şi afirmarea deplină a personalităţii sale senine şi echilibrate se vor simţi în decorarea stanzelor de la Vatican, unde va fi chemat, în 1508, de Papa Iuliu al III-lea. Caracteristicile primei sale perioade de creaţie se impun prin folosirea, cu pregnanţă, a formelor ovale şi delicate pentru feţe, a ritmicii mişcărilor, a liniilor curbe – cărora le imprimă o notă de simplitate şi puritate – dar şi a unui sentiment de visare şi armonie3 .

Din acest ciclu de început, probabil 1404, provine şi tabloul adăpostit azi la Muzeul Luvru din Paris. Rafael surprinde momentul în care tînărul cavaler se pregăteşte să răpună balaurul, în al cărui trup se vede o parte din lancea sa ruptă.4 Referindu-se la acest tablou, dar şi la Sfîntul Mihai pictat în aceeaşi etapă a vieţii, Vasile Florea amintea: obsesiile medievale persistă în hidoşenia monştrilor ca şi în peisajul fantastic… dar şi aici candoarea de pe faţa eroului, gestul impetuos, încrederea în bine, ne aduce în lumea Renaşterii5 . Artistul, cu fantezie şi elan, dezvăluie dinamismul celor două animale care au cele două picioare din faţă ridicate. Poziţionată pe aceeaşi diagonală ascendentă (de la stînga jos spre dreapta sus) fiica bazileului e şi ea redată, fugind în aceeaşi direcţie. Contrabalansînd această diagonală, artistul, în puternic contrast cromatic cu albul calului, ni-l înfăţişează pe Sfîntul biruitor în veşminte strălucitoare, colorate în nuanţe de negru, dominînd ansamblul. Compoziţia piramidală a tabloului este specifică artei renascentiste.

Cealaltă variantă, compoziţional diferită (calul este redat intrînd în scenă din partea dreaptă), se găseşte la Washington. Tema a fost comandată de acelaşi Duce de Urbino, pentru care se pare că a fost pictat şi cel dintîi tablou omonim, pe o micuţă tablă de şah. Artistul utilizează în redactarea sa plastică elemente identice, şi anume: sfîntul călărind, calul alb, dragonul, fiica de împărat, peisajul simetric şi în acest caz şi fragmentul unei citadele. Mişcarea avîntată a oşteanului este dată şi de frumoasa mantie sugerată în bătaia vîntului. Plenitudinea desenului, a detaliilor calului par să provină din influenţa leonardescă. Impresionantă este expresia calului ce priveşte spre noi, chemîndu-ne spre a fi părtaşi actului temerar al Sfîntului Gheorghe. Nimbul străveziu este aşezat deasupra capului învingătorului. În această versiune, fecioara salvată este pictată în planul secund, îngenunchiată, în rugăciune. Gama cromatică este mai bine accentuată (decît în lucrarea precedentă) de acordurile verdelui cald, în raport cu cele ale albastrului, ce compun scena. Clarobscurul este favorizat de diferenţa cromatică a calului alb şi a dragonului negru. Lumina, parte integrantă a tabloului, pare să se cearnă de sus, cu fineţe, înnobilînd detaliile pictate cu migală şi delicateţe. Portretul feciorelnic al protagonistului este prefigurat din profil. Întreaga scenă inspiră un sentiment de candoare amestecat cu unul de devoţiune şi dinamism. Ambele lucrări par să fie oglindirea unei singure scene pe care pictorul de la Urbino o vede: o dată din faţă şi altă dată din spate.

Chiar dacă aceste capodopere de început ale lui Rafael nu se ridică la valoarea grandioaselor fresce din ultimii săi ani de creaţie ori la admirabilele portrete care l-au făcut nemuritor pe Rafael, ele însele poartă germenii talentului şi a pietăţii cu care pictorul le-a învestit.

Conf. univ. dr. Marcel Muntean

1 David Hugh Farmer, Oxford Dicţionar al Sfinţilor, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 225.

2 Ibidem, p. 225.

3 Gheorghe Ghiţescu, Antropologie artistică, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 265.

4 Michele Prisco, Pierluigi de Vecchi, L’opera completa del Rafael, Ed. Rizzoli, Milano, 1971, pp. 94-95.

5 Vasile Florea, Rafael, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1974, p. 7.